Haos si neregularitate
Prezenti in proza unor William Gibson, Bruce Sterling, Lewis Shiner sau Mircea Cartarescu, atractorii stranii apar frecvent ca motive textuale sau figuri ale constructiei narative in literatura postmoderna. Putini dintre cititori stiu insa ca aceste structuri literare ale haosului si neregularitatii, care, de exemplu, organizeaza si dezorganizeaza simultan materia epica a unui roman ca Orbitor, provin din spatiul stiintelor exacte. „Atrasi“ deopotriva de aplicatiile tehnice si de potentialul metaforic al descoperirilor fizice si matematice din ultimele decenii, scriitorii postmoderni nu se sfiesc sa le exploateze in folosul propriei tehnologii a imaginarului narativ.
Notiunea de strange attractor a fost introdusa de fizicianul si matematicianul belgian David Ruelle si de matematicianul olandez Floris Takens in 1971, intr-un articol intitulat On the Nature of Turbulence, in care cei doi cercetatori analizau diferite sisteme dinamice pornind de la observatiile lui Edward Lorenz. Acesta, meteorolog la MIT, descoperise in 1961 ca acumularile informationale legate de variabile exterioare, cum ar fi presiunea aerului, temperatura, viteza vintului, umiditatea etc., nu sporesc precizia unei prognoze meteo pe termen lung.1 Motivul, in opinia lui Lorenz, era acela ca un sistem dinamic de tipul celui meteorologic e alcatuit dintr-un numar urias de elemente interactionale, hipersensibile la actiunea celui mai mic factor – o situatie descrisa elocvent in exemplul oferit de John Briggs: „Caldura degajata de capota unei masini, vintul produs de aripile unui tintar in Madagascar, aproape orice element neinclus in masuratorile unui meteorolog poate fi suficient pentru a schimba comportamentul unui sistem meteorologic“ (Fractals. The Patterns of Chaos, New York, London, Toronto: Simon &Schuster, 1992, p. 16).
Cu alte cuvinte, un
