In concluzia cartii sale despre Cioran, Eliade, Ionesco: Loubli du fascisme (Presses Universitaires de France, 2002), Alexandra Laignel-Lavastine ridica o problema interesanta de etica a cercetarii istorice. Nu de simpla etica profesionala, care adesea se confunda cu insasi metodologia studiului istoriei, e vorba aici: adica, de adunarea cu grija a surselor, de scotocirea arhivelor, de cernerea critica a documentelor, de buna cunoastere a contextului istoric si cultural, de intelegerea clara a logicii situatiei, de efortul catre obiectivitate (desi stim ca idealul obiectivitatii nu poate fi niciodata atins, drept care macar aparenta de obiectivitate si o retorica a impartialitatii sunt de recomandat).
Dincolo de astfel de exigente elementare, cand e confruntat cu o abominatie istorica recenta si cu efecte traumatice prelungite precum fascismul (sau comunismul), cercetatorul se poate simti indemnat sa adopte un rol de procuror. Are el dreptul sa judece, sa acuze, sa condamne? Ori, la polul opus, luand cazul lui Cioran si Eliade - comparabil cu acel al unui Carl Schmitt, dupa sugestia autoarei - poate sa-si ofere cercetatorul dreptul - sau luxul moral - de a nu judeca? Caci el nu mai poate imita pozitia intelectualului evreu Jacob Taubes, contemporan cu Carl Schmitt si cu adeziunea temporara a acestuia la ideologia nazista, si continuand sa intretina relatii de amicitie intelectuala cu Schmitt dupa razboi. (Schmitt, de altfel, uitat la un moment dat, a fost scos din uitare, ca filozof politic si al dreptului, de catre ganditori antifascisti precum J. Habermas.) Exista, noteaza autoarea, in aceasta renuntare la a judeca, decisa in cunostinta de cauza, o eminenta morala si o magnanimitate la care doar un contemporan are dreptul... Laignel-Lavastine precizeaza: Intr-un sens, cercetatorul de azi nu mai dispune de acest privilegiu: non-judecata lui Taubes
