Laignel-Lavastine a consultat o multime de surse putin accesibile sau publicate doar foarte recent, a citit cu atentie jurnalele si corespondenta autorilor în chestiune si a cercetat arhivele Ministerului de Externe din Bucuresti.

Rezultatul este o lucrare erudita care analizeaza în detaliu luarile de pozitie legionare ale lui Emil Cioran si Mircea Eliade, punandu-le în legatura cu ansamblul operei acestor doi ganditori. Impresia pe care o lasa aceste luari de pozitie este coplesitoare. Prima carte a lui Cioran, Schimbarea la fata a Romaniei (1936), este o însiruire de aberatii despre viitorul Romaniei, tara care, dupa parerea autorului, ar trebui sa devina o mare civilizatie de la o zi la alta, fara nici un efort, gratie unei opintiri bruste si rapide numita de Cioran “transfigurare”. Eliade îsi exprima devotamentul fata de miscarea legionara din Romania si admiratia fata de regimul nazist din Germania în cateva articole, în conversatii si în jurnalul sau intim.

Cioran, foarte tanar la publicarea primei sale carti, întelege destul repede absurditatea nationalismului extremist, pe care îl repudiaza la sfarsitul anilor ‘30. Eliade, însa, fidel angajamentului pro-legionar, continua sa spere în victoria germana în razboiul împotriva aliantei “anglo-bolsevice”, cum o numeste el. Ramasi în strainatate la venirea regimului comunist, amandoi evita sa vorbeasca, din motive lesne de înteles dupa 1945, despre convingerile tineretii lor. Aceste convingeri lasa însa urme în opera lor, în special în cazul lui Eliade, al carui interes pentru mentalitatea arhaica si religiile primitive deriva, dupa parerea Alexandrei Laignel-Lavastine, din cultul legionar al primitivismului romanesc.

Prudenta tacere post-belica a celor doi intelectuali e explicabila. Cum poate fi înteleasa însa prietenia pe care le-a aratat-o în aceasta perioada Eugen Ionescu, liberal