Materia prima a lui Peter Jacobi nu este, cum s-ar parea, piatra, bronzul, otelul, betonul, sticla, lemnul, materialele traditionale, mai mult sau mai putin nobile, ale sculpturii, nu este nici apa, sarea, fibra textila, parul sau alte materiale neconventionale care abunda in arta contemporana. Si cu atit mai putin hirtia fotografica sau imaginea virtuala generata de computer care intervin din ce in ce mai insistent in configurarea intentiilor si atitudinilor sale artistice. Materia prima a artei lui Jacobi este timpul. El lucreaza cu, asupra si poate, mai ales, impotriva timpului. Lucrarile lui, in ciuda diversitatii lor, formeaza un parcurs artistic coerent, unde temele se intretes polifonic, dau tircoale la nesfirsit unui inteles care cu greu poate fi numit univoc, dar care poate fi aproximat prin concepte ca memorie, comemorare, rememorare, amintire, uitare.
S-ar putea obiecta ca incercarea de a-l individualiza astfel pe Peter Jacobi este ratata din pornire, pentru ca sculptura este inseparabila de practica comemorarii si ca monumentul insusi, fie el funerar sau comemorativ, este o meditatie asupra timpului. Nu putem face insa abstractie de faptul ca modernitatea a intretinut o relatie dificila cu monumentul si monumentalitatea si ca, de la Rodin incoace, s-a vorbit despre un declin al monumentului. Rosalind Krauss propunea la un moment dat sa ne imaginam o istorie negativa a sculpturii moderne, o istorie a unui esec. Si am avea aici de a face tocmai cu istoria intilnirii ratate a sculpturii moderne cu monumentul si monumentalul.
Sculptura moderna, creatie autonoma, autoreferentiala, a refuzat sa mai raspunda unei functii anume, ceea ce, fireste, a subminat insasi esenta monumentului. De aceea, atunci cind un sculptor de astazi pune in centrul artei sale reflectia asupra timpului, ne aflam in fata unui demers personal in care trebuie sa citim o
