(Urmare din numărul trecut)

Fireşte, Nae Ionescu nu e accesibil oricui. E nevoie, pentru a-l priza corect, de un anume tip omenesc deschis spre transcendenţă sau religie, spre libertatea spiritului, prin depăşirea nu doar a pozitivismului, ci şi a superficiilor erudite, a structurilor informative oricît de apetisante ori autoritare: "De Nae Ionescu nu se pot apropia în mod real şi cu folos decît oameni cu plămadă şi "weltanchauung" asemănătoare. Oameni care cred în Dumnezeu, în intuiţie, în realităţi, în istoria care se face singură mai mult decît printr-o metodă, iar nu în infailibilitatea ştiinţei şi care sînt lipsiţi de suficienţa protestantă privitoare la posibilităţile nelimitate ale persoanei şi voinţei lor". Membrii generaţiei interbelice care l-au glorificat pe Nae Ionescu pentru că au văzut într-însul marele lor dascăl şi ferment, "înţelegeau lucruri fundamentale încă de la sfîrşitul adolescenţei. Nu aveau nevoie să zăbovească ani în şir în pură literatură, iar din aceasta nu elementul estetic îi interesa în primul rînd, ci acela spiritual. Din Dostoievski, să zicem, îi interesau nu atît "mijloacele" cît ideile. Aceasta se întîmpla şi datorită faptului că deschiseseră ochii minţii într-o epocă dominată de Pârvan, Nae Ionescu, iar în plan european de Papini, Mauras, Barrès... Nu lipseau apoi, din acelaşi context, un Şestov sau un Berdiaev".

Ce se întîmplă cu tinerii de azi? Aceştia, socoteşte Dan Ciachir, au depăşit handicapul unei perioade ingrate în care pozitivismul blamat de Nae Ionescu, despiritualizarea şi depersonalizarea au fost reinstaurate, producînd simţămîntul oneros că s-au reîntors "să domnească o mie de ani". Părînd unora o supapă împotriva efectelor dogmei ideologice oficiale, înflorirea "noilor metode", avîntul tel-quel-list ca şi al celorlalte modele formalizante, precum şi adiţionarea de informaţii exacerbată întru atinge