Scriam în editorialul despre G. Topîrceanu că poetul Baladelor vesele şi triste a fost unul dintre preferaţii mei în adolescenţă. Îi ştiam pe de rost o groază de versuri. Mă delectam cu extraordinarele lui rime şi rîdeam cu poftă de spiritul ludic al atîtor versuri. Acelaşi lucru este valabil şi pentru G. Coşbuc. Iarna pe uliţă mi-a fermecat adolescenţa. Am început prin a compune versuri care îl imitau fidel pe poetul idilelor. Îmi plăceau îndeosebi atmosfera de veselie uşoară, glumele flăcăilor şi pudoarea, uneori jucată, a fetelor. La graţiosul balet al "personajelor", se adăugau abilităţile tehnice: eram uimit de varietatea strofelor, de versurile scurte care le încheiau uneori, de amfibrahii savanţi. Lui Coşbuc îi datorez chiar numele principalelor tipare ritmice. Eram fericit cînd îmi reuşeau strofe complexe ca ale lui. Şi nu mi se părea că dovedesc lipsă de originalitate scriind în maniera lui.

Recitindu-i mai tîrziu pe Coşbuc şi pe Topîrceanu, dar şi pe Alecsandri, Bolintineanu ori Goga, cînd îmi făcusem deja o altă idee despre poezie, am încercat de fiecare dată un sentiment ciudat. Gustul meu, care avusese revelaţia lui Bacovia ori Arghezi, se despărţise radical şi ireversibil de poezia celor "vechi", dar ei continuau să mă fascineze. Era un soi de nostalgie pe care nu mi-o explicam. Astăzi ştiu de ce.

Înainte de a spune despre ce e vorba, trebuie să fac un mic ocol. Generaţia mea şi-a format percepţia poeziei la şcoala modernistă. Noi am descoperit, în anii '60, după colapsul realist-socialist, că poezia adevărată este aceea pe care o teoretiza, primul, E. Lovinescu şi o analizau, de la G. Călinescu la I. Negoiţescu, toţi criticii importanţi. Contactul cu modernismul a rupt punţile cu poeţii romantici, neoromantici, parnasieni, clasicişti etc. Criticii modernişti aveau convingerea, pe care ne-au transmis-o şi nouă, că există o ruptură în