În Regatul Unit al Capodoperelor

Scenaristul şi profesorul de scenaristică Dumitru Carabăţ face o declaraţie şocantă, în Prefaţa la al treilea său volum filmologic: zice că lasă la latitudinea cititorului dacă, la un moment dat al parcursului, "să dea de pereţi" cu cartea ori să persevereze în lectură, cu speranţa, respectiv promisiunea că pînă la sfîrşit efortul îi va fi răsplătit. În ce mă priveşte, comentînd volumul, nu-mi pot îngădui o alternativă similară, adică să risc a pune redacţia în situaţia să-mi arunce la coş dactilograma, rămînînd cu această pagină în aer. Ca atare, renunţ din capul locului la ce se cheamă o cronică. Nu din teama de a mă contamina de la frazele adesea cît se poate de dificultuoase ale textului de referinţă - legitime într-un volum, nu şi într-un hebdomadar. Adevărul e că un simplu semnal de întîmpinare ar fi oricum tardiv: tomul de faţă a apărut cu doi ani în urmă. În plus, n-am citit nicăieri o analiză care să-i fi fost aplicată profesionist şi nici precedentele două apariţii ale autorului (De la cuvînt la imagine, 1987 şi Spre o poetică a scenariului cinematografic, 1998) nu mi se pare că au beneficiat de exegeze pe măsura proiectului şi a rezultatului acestui edificiu scriptic, pur şi simplu unic în felul lui în literatura universală de specialitate. Dovadă: D. Carabăţ face frecvente trimiteri la Victor Şklovski, Eco, Blaga, dar şi Hegel, Noica şi mai ales la "geniala carte a lui V.I. Propp, Morfologia basmului", însă mult mai puţine la teoreticieni ai scenaristicii care să-l fi anticipat. Ni se şi confesează în cele din urmă, că se conduce după "un model generativ-transformaţional scornit de mine". În noul excurs - Studii de tipologie filmică - modelul este ilustrat prin analiza comparată a "tipului de subiect" şi a "formelor de subiect" din trei filme contemporane pe cale de a deveni clasice: Pădurea spînzuraţil