Perioada premergătoare sărbătorilor de Paşti a fost închinată, aşa cum se cuvine oricărei mari sărbători de care cetăţeanul trebuie să taie oleacă de propagandă pentru a avea şi el ce pune pe masă, celui mai ieftin şi mai uzat populism. Deghizat în Cuza fără barbă, dar bine instruit în ceea ce priveşte mesajul cu ocaua, telegenicul prefect al capitalei a descălecat prin pieţe, ducîn-du-l de căpăstru, printre tarabe, conform aşezării administrativo-geografice, chiar pe întîiul gospodar al sectorului de referinţă. Aici, într-un acces de generozitate pe care doar evangheliile l-ar mai putea, oarecum, concura, apostolii lui Cozmâncă au început să-şi agite biciul printre zarafi, să-i binecuvînteze pe suferinzi şi să le împartă săracilor. Zarafii nu erau alţii decît intermediarii, mai exact ţiganii intermediari, acei infractori odioşi care, în loc să se ducă la furat, la negoţul de stupefiante sau la înjunghieri prin parcuri, preiau marfa en gros de la ţărani şi o vînd ei înşişi în piaţă la un preţ ceva mai mare. Suferinzii sînt chiar ţăranii, adică producătorii, cei care suportă agresiunea şi raptul intermediarilor, obligaţi de aceştia să stea acasă şi să-şi vadă mai departe de treburi în loc să-şi vîndă ei înşişi produsele şi, în fine, săracii sînt chiar cumpărătorii care s-au nimerit prin preajmă, cumpărători asupra cărora au început să curgă, prin graţia Prefecturii şi a primăriilor de sector, avalanşe de ceapă verde, grămezi de spanac, baloturi de ştevie, coşuri de albitură şi bucheţele de leurdă, frumos înflorită ca nişte mărgăritare. Nici mai mult, dar nici mai puţin, haiducii administraţiei şi ai Prefecturii au luat de la cei răi şi au împărţit celor buni, fixînd, totodată, cu multă responsabilitate, preţuri maximale, taman ca pe vremea mercurialelor ceauşiste care ţineau loc şi de marfă, şi de libertate, şi de bunăstare. Dacă, în expresie, acest spectacol es