Doi dintre cei care l-au cunoscut îndeaproape, persoane de a căror onestitate n-am nici un motiv să mă îndoiesc - Ovid S. Crohmălniceanu şi Andriana Fianu - mi l-au descris ca pe un om plin de forţă, cuceritor. Omul pe care l-am cunoscut mi se părea mai degrabă crispat amabil, ascunzînd cu greutate o exasperare veche şi un orgoliu avariat. Mi se părea nesigur şi poate din cauza pălăriuţei pleoştite pe care o purta, cam veche şi cam ponosită, nu izbuteam să mi-l imaginez în rolul unui dandy în anii socialismului pe puncte. Cred că atunci cînd a revenit prima oară în România s-a aşteptat la o primire unanim călduroasă, deşi era un om pătrunzător şi ştia că va găsi lumea literară scindată de opţiuni politice diferite. S-a bucurat de omagii oficiale, în schimb în rîndurile unei însemnate părţi a scriitorimii care conta a simţit răceală şi o anumită dezamăgire. Poate credea în opţiunile pe care le afişa, cu aerul lui de român întors din exil graţie Revoluţiei şi celor care au ajuns în vîrful ei, cu sau fără voia dumneavoastră. Mi se părea bizară nevoia lui de a da explicaţii şi aerul oarecum naiv cu care făcea asta. Din exil se vede, spunea, că cei care au avut o însemnătate capitală pentru Revoluţie se află acum la putere, nu?! Alegeri libere, nu?! Nu-urile acestea ale lui nu mi se păreau deloc inocente şi nici o simplă formă de politeţe prin care el marele exilat conceda un drept la opinie contrară literaţilor păduchioşi rămaşi în ţară. Erau mai curînd un fel de a spune "Poate că şi voi aveţi dreptate, dar toată vînzoleala asta a voastră nu mă interesează." Avea o plictiseală de leu obosit. Pe unii îi fascina sau pur şi simplu visau să se pozeze într-un fel sau altul alături de el. În definitiv era un subiect gras. Astfel că omul acesta în loc să-şi scrie memoriile el singur şi le-a povestit, avînd poate satisfacţia sumară că le dictează, în lungi interviuri şi că