Cu riscul de a fi considerat un "aventurier al lingvisticii", Cristian Ionescu, profesor la Universitatea din Santiago de Compostela (Spania), ne invită în lumea plină de capcane a etimologiei numelor proprii. Dicţionarul său onomastic este dedicat prenumelor româneşti, cu toate variantele şi derivatele lor (porecle, hipocoristice, nume de familie, toponime). Spre deosebire de precedentele dicţionare de gen care circulă la noi (al lui I. Iordan, de pildă), autorul a introdus cîteva noutăţi: personalităţi culturale care au dat faimă unui anumit prenume, personajele literare care îl poartă şi datele la care numele de inspiraţie sacră pot fi găsite în calendarele religioase (ortodox şi catolic).

Povestea fiecărui nume este pasionantă şi plină de surprize: sînt nume grele de sens, a căror istorie se întinde pe mai multe pagini, ca Ion, Maria, Nicolae, Barbu, Andrei, apoi nume mai recente, efemeride florale care aproape că nu se mai folosesc (Lăcrămioara, Garofiţa) sau altele, care şi-au făcut relativ de curînd intrarea în lumea noastră, indiferent de vechimea lor: Matilda, Violeta, Patricia. Există nume aproape uitate, solemne sau ridicole pentru omul din societatea secolului 21, deşi sensul lor originar impune: Eufrosina cu tot cortegiul ei de derivate (Frosa, Frosinica, Frăsina etc., dar şi masculinele Eufrosin, Frosin, Sin, Sineşti) vine de la numele uneia dintre cele trei graţii şi se compune din gr. eu-, "bine" şi phren, "minte, inteligenţă". După cum, există astăzi nume care sună modern, "citadin", deşi nu se ştie exact ce încărcătură poartă, cum este Răzvan. Descoperi, citind dicţionarul lui Cristian Ionescu, înrudiri etimologice la care nu te-ai fi aşteptat, de pildă între Marta, ("stăpînă, doamnă") şi Despina, Domnica, Dominic, Chiriţa, Chiriac şi Chiajna, cu acelaşi "sens", dar provenind din onomastica unor popoare diferite. Iată că pe linie onomas