În anii şaizeci, Miron Radu Paraschivescu primea musafiri de la Bucureşti în casa lui încăpătoare, gen vilă, unde îşi petrecea verile şi toamnele, mai ales. Oaspetele cel mai de seamă era Gogu Rădulescu, din Comitetul Central, care era convins că M.R.P., cum i se mai spunea pe scurt, era cel mai mare poet al României. Cel ce nu se declara de acord cu această apreciere excesivă era însuşi poetul, foarte inteligent, demonic aproape de inteligent, înzestrat cu o pătrundere neobişnuită în oameni şi lucruri. M.R.P. suferea de maladia nervoasă incurabilă, ceea ce îl făcea uneori, în glumă, să se compare cu Dostoievski. Crizele sale aveau loc serile, de obicei, când era singur, ore întregi, pe gânduri. Despre mine nu avea o părere prea bună. Mă preţuia, totuşi, zicând că, neavând cine ştie ce talent, aş fi fost deştept; zicea, unul care, în discuţiile noastre aprinse, ştia să dea contra. Asta o spunea şi musafirilor importanţi, prima dată când mă vedeau, de pildă lui Gogu Rădulescu; dar nu zicea, ţigăneşte, că dau contra, zicea că aş fi fost un dialectician de forţă... Dar, dacă stau şi mă gândesc bine, nu fiindcă aş fi fost un dialectician mă luase el la ochi, ci datorită unei întâmplări, cred, de care am mai pomenit, şi pe care mă văd nevoit s-o repet.

Într-o vară, la Miron se strânsese tot Bucureştiul bine, în cap cu Gogu Rădulescu şi cu soţia sa, o vajnică şi cunoscută activistă. Avusese loc un prânz foarte bogat, cu băuturi alese, aduse, precis, în Volga sa neagră, de Gogulică, după cum îl numea M.R.P., între intimi. După desert, Gogu Rădulescu, pufăind cu ţigarea în colţul gurii şi stând în capul mesei lungi ca de nuntă, o pusese pe nevastă-sa, care în ascuns scria proză, să dea citire unei bucăţi de-a ei. Femeia, fostă vânzătoare în tinereţe, citise o proză proletcultistă execrabilă. În încheiere, Gogu îşi aplaudase zgomotos nevasta, primul şi singur. Co