Un număr recent (februarie/2002) al prestigioasei reviste MusikTexte. Zeitschrift für Neue Musik, tipărită la Köln de către muzicologii Ulrich Dibelius, Gisela Gronemeier şi Reinhard Oehlschlägel, conţine un dosar impresionant despre compozitorul român Ştefan Niculescu. Lucrările şi ideile sale artistice sunt dezbătute amplu, cititorului fiindu-i oferite perspective diferite de a percepe personalitatea lui Ştefan Niculescu: un dialog cu György Ligeti şi Karsten Witt, un studiu al lui Thomas Beimel, o scriere recentă a compozitorului despre local şi global în muzică şi, nu în ultimul rând, o miniatură muzicală pentru două saxofoane - Chant-Son - tipărită în manuscris, spre edificarea lectorului. Prin aceasta nu doar se consacră un creator şi o operă, ci se atrage atenţia şi asupra fenomenului muzicii contemporane româneşti. Profit de această ocazie pentru a schiţa sumar un portret estetic şi ideatic al acestui mare compozitor român, astfel cum se relevă cititorului german din grupajul tematic al revistei.
Viziunea teoretică
Trei sunt ideile fundamentale ale gândirii muzicale a lui Ştefan Niculescu: 1) raportul dintre unu şi multiplu, 2) teoria sintaxei muzicale (din care se profilează cercetarea şi aplicarea aprofundată a eterofoniei), 3) principiul "coincidentia oppositorum". Toate celelalte idei derivă din acestea. Ele comunică permanent una cu alta şi se altoiesc reciproc, astfel încât apar mereu în forme combinate. Heraclit, Nicolaus Cusanus, isihasmul, René Thom, Ludwig von Bertalanffy, Constantin Noica sunt repere şi leit-motive ale discursului său teoretic.
Raportul heraclitean dintre Unu şi Multiplu se manifestă ca reflecţie asupra marginii şi a centrului (circumferinţă şi centru la Nicolaus Cusanus), circumscriind discuţia privind limbajul muzical local şi global, istoric şi transistoric, ordinea şi dezordinea. T
