Nici un stat centralist-autoritar nu se menţine fără o poliţie puternică şi fără un aparat represiv gata să înăbuşe orice rezistenţă semnificativă. România de azi a atins culmi ale rafinamentului şi în acest domeniu. Deşi de ani de zile miniştrii de Interne - indiferent de provenineţă, capacitate intelectuală şi servilism politic - urlă ca din gură de şarpe că n-au cadre suficiente, că n-au echipament, că nu fac faţă criminalităţii în creştere, realitatea e cu totul alta. Purcedeţi la următoarea verificare empirică: faceţi raportul între civili şi "gradaţi" la manifestările publice mai acătării şi veţi fi uimiţi ce număr imens de purtători de bulan susţinem din debilele noastre salarii.

Nu mă refer acum la situaţiile în care localităţile din provincie au nenorocul să fie vizitate de către unul dintre "cei mari", preşedintele sau premierul. în astfel de cazuri, poliţia, jandarmeria şi forţele speciale au toate şansele să-i covârşească numeric pe cei atraşi de idolii lor precum muştele de lampă. E drept, nu toţi poliţaii sunt localnici: unii sunt aduşi din judeţele învecinate, după vechea tradiţie ceauşeştiană.

Printr-o ciudăţenie a sorţii, valurile de oameni în uniformă dispar ca înghiţiţi de pământ îndată ce "obiectivul" a părăsit "dispozitivul". M-am întrebat de nenumărate ori: cu ce se ocupă această întreagă populaţie militarizată în intervalul dintre două "acţiuni" oficiale? Pe străzi nu-i găseşti nici să dai cu tunul, iar la circumscripţiile de sector bate vântul dezolant al maidanelor părăsite. Şi totuşi, pe unde hălăduiesc "apărătorii legii", dacă de infractori se ocupă mai mult presa iar cetăţeanul e atacat, ziua-n amiaza mare, de bande perfect organizate de borfaşi? Un student îmi mărturisea recent că a te adresa poliţiei pentru că ai fost jecmănit în stradă înseamnă o dublă greşeală: mai întâi, că poliţaiul te va trata cu un sictir