Acum, la aproape patru ani de la dispariţia lui Ion Dumitriu, termenii în jurul cărora s-ar putea construi o imagine a personalităţii sale sînt, cu aproximaţie, următorii: ordine, reflexivitate şi vocaţie a prieteniei. Fără nici un fel de tentaţie histrionică, imaginea lui se aşază, în memoria celor care l-au cunoscut, într-un registru plin de paradoxuri; rigoarea sa exterioară şi meticulozitatea gestului cotidian convieţuiau cu voluptatea expresiei artistice, cordialitatea lui diurnă ascundea o fire meditativă, iar prezenţa austeră din spaţiul public disimula o imperativă nevoie de comunicare şi de solidaritate umană.

Obiecte salvate / spaţii ipotetice

Aparent, Ion Dumitriu este un pictor al satului şi, prin extensie, al peisajului rural. Un inventar sumar al obiectelor pe care el le fixează în memoria pînzei ar epuiza aproape în întregime formele, imaginile şi uneltele comunităţilor tradiţionale. De la şura de fîn - la scîndura gardului, de la pielea întinsă pentru uscare - la darac, de la strecurătoare - la jug, de la dealul înverzit - la căpiţă, de la cartof - la măr, de la umbra unui personaj inaparent - la sfeclă, totul recuperează un spaţiu în acelaşi timp familiar şi fabulos. Reprezentate cu o acurateţe care, de cele mai multe ori, trece cu mult dincolo de intenţiile de identificare, aceste obiecte par colecţionate dintr-o obscură pornire de etnolog, de muzeograf sau de arhivar. Asemenea speciilor pe cale de dispariţie, reprezentate patetic prin cîteva exemplare, formele lui Dumitru au ele însele patetismul ultimului exemplar. Puse în pagină agresiv şi rupte de orice context, ele sugerează, precum relicvele, realităţi abisale, naraţii vagi şi lumi dispărute. Amprente ale unei umanităţi arhaice, trecute demult din istorie în mit, imaginile lui Dumitriu recuperează metonimic o imagine mult mai amplă pe care privitorul este înde