- Fotoromanţ -

Fantomei lui Henry James, care mişcă aerul dintre aceste fotografii

În ceea ce îl priveşte pe Barbu Varnali, se ştie că a existat de multe ori tentaţia de a citi scrisorile mătuşii sale. În special în săptămînile care au urmat morţii ei întrevedea această posibilitate cu un soi de euforie; venea acasă, îi zărea portretul de pe birou (poza 1), lua o carte ca s-o uite şi instantaneu, amintindu-şi de plicurile vechi din caseta de lemn, era atras ca de un magnet: în faţă i se deschidea perspectiva ispititoare a scormonirii unei vieţi despre care avea prea puţine cunoştinţe, ceva ca o fisură în zid, prin care ar fi putut strecura mîna fără remuşcări - pentru că zidul era de mult dărăpănat, iar fisura fusese făcută chiar de mătuşa sa: prin acea fisură gîndul, dacă nu mîna, pătrundea cu uşurinţă - cu o asemenea uşurinţă încît libertatea de a se afla acolo, dincolo, neîngrădită de nici un obstacol, devenea brusc banală şi oarecum inutilă, de parcă gestul răsfoirii maldărului de hîrtii acoperite cu cerneală, în nuanţe la fel de diferite pe cît de diferite fuseseră momentele ce prilejuiseră o atît de abundentă corespondenţă, ar fi fost suspendat de inconsistenţa caducă a acestuia. A chema în minte, aici, clişeul unui escroc care subtilizează documente de mare valoare, să zicem sentimentală, pentru a fi cuprins mai apoi de păreri de rău, abstracţie făcînd de absurdul unei asemenea situaţii, ar fi fost absolut nepotrivit în cazul lui Barbu Varnali: murind, mătuşa sa îi lăsase moştenire totalitatea bunurilor mobiliare şi imobiliare, aşa încît, cum s-ar spune, scrisorile îi cădeau direct în palme; nu exista, aşadar, riscul vreunui faux pas; nu plutea în aer primejdia vreunui denunţ; nu avea cunoştinţă nici măcar de vreo interdicţie expresă a mătuşii care să-i dea sentimentul inconfortabil de a fi comis o infracţiune în protoco