Eseurile lui Claude Karnoouh, pe urmele lui Baudrillard şi ale altor observatori pesimişti ai fenomenului postmodern (modernitatea tîrzie), aduc, de pe poziţii esenţial antropologice, argumente în favoarea ideii că pierderea fundamentelor metafizice ale lumii contemporane (şi cu ele a ideii de Bine, Adevăr, Frumos) a dus la trista degradare a democraţiei, devenită democraţie de masă: "democraţia de masă e aceea în care cetăţenii nu sînt decît nişte furnizori de opinie pentru sondaje, nişte consumatori stimulaţi", "pe scurt, dictatura flască a unei libertăţi bine supravegheate, cea a culturii de masă, gradul zero al gîndirii, al meditaţiei şi contemplaţiei, al emoţiei şi iubirii". Principiul esenţial al lumii de azi îl constituie economicul, argumentează autorul, şi lui i se subordonează pînă şi obiectele de artă (devenite mărfuri şi evaluate în funcţie de valoarea lor pe piaţă) sau chiar revoltele, devenite revolte pentru mai mult consum şi nu revolte împotriva sistemului. Spectacularitatea postmodernităţii e înţeleasă ca spectacol de bîlci, ca lume a lui "totul e posibil" în care toate diferenţele se uniformizează, iar mobilizarea generală determină simultaneitatea fără relief a informaţiei celei mai diverse.

Exagerările tehnice ale modernităţii apar în analiză ca hybris: războiul a ajuns la distrugeri în masă datorită implicării savanţilor în cercetarea militară, organismele transgenetice şi avîntul de neoprit al cercetărilor asupra genomului uman ne duc în preajma "unei mutaţii antropo-biologice a speciei umane" etc. Tot ceea ce simţul comun şi ideologia post-iluministă reprezenta ca pozitiv devine terifiant: progresul ştiinţific şi tehnic devenit scop în sine se îndreaptă spre "instaurarea unui rasism genetic şi a unui eugenism întemeiate exclusiv pe raţionalitatea economică şi pe ideea că progresul este tocmai controlul total al stocului genetic al tuturo