A trecut şi Paştele Blajinilor, o tradiţie a ţăranilor mai de la Cîmpie, din cîte ştiu. Nu e exclus să mă înşel. Blajinii sînt sau mai degrabă erau - fiindcă acest eres s-a cam pierdut - nişte omuleţi mai mici decît piticii şi de o bunătate fără pereche. Probabil că de buni ce erau nu puteau fi văzuţi. Ce tradiţie păgînă va fi fost metamorfozată în această sărbătoare pascală secretă nu ştiu şi nici nu are importanţă pentru rostul acestui articol. Înţelesul ei scapă de sub controlul Bisericii. E un semn că ţăranul de pe aici a cugetat el că şi pe pămînt trebuie să fi rămas nişte fiinţe în întregime bune după ridicarea la cer. Această încredere în bunătatea unui soi de oameni, fie ei şi nevăzuţi, care trăiesc pe acest pămînt al păcătoşilor şi al fricii de Judecata de Apoi, vine poate şi de la observaţia ţăranului în existenţa propriu-zisă a Blajinilor, cărora acesta le preţuia în primul rînd lipsa păcatului lăcomiei. E drept, că dacă-i potrivim pe blajinii din lumea cea de toate zilele cu blajinii din eres, ei erau cam proşti de buni.

Oameni de acest fel, de o bunătate vecină cu prostia, nu ajung în rîndurile sfinţilor, chiar dacă toate însuşirile lor îi recomandă pentru asta. Ei trăiesc printre noi, în număr mic, aproape infinitezimal. Sînt inteligenţi, de obicei multişor peste medie, şi îşi trăiesc bunătatea fără a o pune în slujba unei credinţe speciale, dăruiesc celor din jur ceea ce ştiu, cu o bunătate inflexibilă, care pare, adesea, de pe altă lume.

Am cunoscut cîţiva astfel de oameni, a căror bunătate nu s-a lăsat contaminată nici de jegoşeniile totalitarismului şi nici de murdăriile tranziţiei. Unul dintre ei este doctorul Mihai C. Teodorescu, unul dintre marii dermatologi ai României, doctor şi în filosofie - sper că nu-şi închipuie nimeni că ne înrudim, deşi aş fi fericit să fiu rudă cu el. Acest om, care ar putea spori cu unul numărul cel