Nu sunt un om de condei. După lungi conversaţii, Jean-Claude Carrčre, fidel tuturor celor relatate de mine, m-a ajutat să scriu cartea aceasta.

Moartea, credinţa, sexul

În fiecare dimineaţă de vineri, o duzină de bărbaţi şi de femei în vârstă se aşezau uşor, sprijinindu-se de zidul bisericii, în faţa casei noastre. Erau los pobres de solemnidad, săracii săracilor. Unul dintre servitorii noştri ieşea şi dădea fiecăruia dintre ei câte o bucată de pâine pe care o sărutau cu respect şi o monedă de zece centime, pomană generoasă în comparaţie cu "centima de barbă" - centima pentru fiecare - pe care o dădeau în general ceilalţi bogătaşi ai satului.

Moartea, credinţa puternică şi deşteptarea instinctului sexual reprezintă forţele vii din adolescenţa mea, al căror prim contact l-am resimţit în Calanda. Într-o zi, în timp ce mă plimbam cu tata printr-o livadă cu măslini, o adiere de vânt mi-a adus în nări un miros dulceag şi scârbos. La vreo sută de metri de noi se afla un măgar mort, groaznic de umflat şi de ciugulit, ce servea drept ospăţ unei duzini de vulturi şi câtorva câini. Spectacolul mă atrăgea şi îmi repugna, deopotrivă. Păsările, îmbuibate, de-abia se puteau înălţa în zbor. Ţăranii, convinşi că hoiturile îngrăşau pământul, nu îngropau animalele. Pe mine, spectacolul m-a fascinat, intuind nu ştiu ce semnificaţie metafizică dincolo de putrefacţie. Tata m-a apucat de braţ şi m-a luat de acolo.

Altă dată, unul dintre ciobanii care ne păzea turma a fost înjunghiat în spate, în urma unei certe stupide, şi a murit. Toţi bărbaţii purtau un cuţit la brâu. Medicul satului şi asistentul lui, care făcea şi pe bărbierul, i-au făcut autopsia în capela cimitirului. De faţă erau patru sau cinci persoane, toţi prieteni de-ai medicului. Şi am reuşit să mă strecor şi eu. Sticla de rachiu trecea din mână în mână şi eu beam zdravăn,