Toată lumea mulţumită şi cu lacrimi pe obraz

Am lucrat "pe cultură" de-a lungul multor ani, la publicaţii de mare tiraj, şi sper să fiu exact înţeles. Această specie de ziarist stârneşte, în egală măsură, nemulţumirea tuturor: şi a patronilor săi şi a celor despre care scrie şi a celor care îl citesc. Patronii îl mai tolerează (dar nu se ştie până când!), plictisiţi că nu vine la şedinţele zilnice de sumar cu subiecte "tari" (din culisele culturii), la înălţimea celorlalte secţii ale ziarului; subiecţii sunt revoltaţi de titlurile pestriţe (puse ca să intre articolaşul, dar neobişnuite în presa culturală), că a scris atât de puţin şi într-un registru deculturalizat, de-a dreptul şcolăresc, iar cititorii îşi revarsă tot asupra lui indignarea că nu găsesc aproape niciodată în librării, sau pe tarabe, cărţile pe care le semnalează în pagină.

Absolut nimeni nu dă nici doi bani pe jurnalistul cultural (sau mai exact, cât pe şoferul unui mijloc de transport în comun, căruia nu-i mulţumeşte decât foarte rar cineva, dar toată lumea îl înjură), considerat de patroni o povară, tolerată pentru blazon, iar de scriitorii cu lauri, "băiatul nostru bun la toate", în obligaţia de subordonare a căruia intră inclusiv cărarea bagajelor de la scara vagonului de dormit la uşa taxiului din stradă. În relaţia dintre această majoretă decorativă, care e ziaristul de cultură, veşnic de serviciu, şi solicitanţii săi, lucrurile se întâmplă cam aşa: toţi o invită la baluri şi recepţii, prezenţa ei e obligatorie, dă bine, intră deja în decor. Dar când ajunge la faţa locului, observă că nu ea e prezentă, ci cotidianul pe care îl reprezintă: a venit şi România liberă, avem aici şi Adevărul, am bifat şi Evenimentul zilei.

De cele mai multe ori însă, nu te duci la paharul de şampanie cu pişcot, pentru că pur şi simplu nu merită: câteva rânduri de ştire culturală le poţi scri