Stiam despre ea ca o cheama Iuliana, ca are 21 de ani si ca iubeste copiii si caii. Si mai stiam ca e invatatoare intr-un sat de langa Bucuresti. Asa spunea intr-o scrisoare adresata redactiei si publicata in revista noastra.
O scrisoare frumoasa, caligrafiata cu optimism si cu un sentiment de implinire foarte rar in ziua de azi. Un sentiment de bucurie curata, pe care m-am gandit c-ar fi bine sa-l impartaseasca si altora. Iar acum, invatatoarea Iuliana Dascalu se afla in fata mea, povestindu-mi despre ea si despre bunicii care au crescut-o, despre satul in care a copilarit si care are un nume de sarbatoare: 1 Decembrie. Vorbeste repede, trece de la una la alta cu usurinta si cu dezinvoltura, nerabdatoare sa-mi spuna cat mai mult despre meseria ei. E inteligenta, frumoasa, are ochii la fel de verzi ca iarba pe care ne-am asezat.
- Iuliana, ai doar 21 de ani si esti invatatoare in satul copilariei tale. Ceea ce altora li se pare un calvar - "viata la tara" - pentru tine pare sa fie o sursa de bucurie...
- O sansa! Un noroc extraordinar, pe care l-am simtit inca de la prima sedinta de catedra, cand am stat in banca langa fosta mea invatatoare. Pot sa spun ca ceea ce au inceput ei, dascalii mei, acum multi ani, in vremea in care le-am fost eleva, continui eu azi. Ma bucur ca sunt langa mine, ca ma pot ajuta, daca am nevoie de un sfat, de o lamurire. Si mai e ceva ce vreau sa va spun. Acesti oameni care "au investit" in mine asteapta sa vada, oarecum, rezultatele muncii lor si nu pot si nu vreau sa-i dezamagesc. E si o mare responsabilitate sa muncesc langa cei care m-au format. La tara sau la oras, munca invatatorului e la fel de grea. Copiii sunt peste tot la fel, si buni, si nazdravani, si curiosi, si mai delasatori ori nastrusnici, au cu totii intrebari si vise. Datoria mea ca dascal este sa-i fac sa creada ca ele pot deveni realitat
