Un laborios rechizitoriu in forma de studiu istoric si filosofic de factura universitara este de fapt masiva carte despre Cioran, Eliade si Ionesco publicata de Alexandra Laignel-Lavastine*, cercetatoare franceza specializata in istoria politica si culturala a fostei Europe de Est, a Romaniei in special.

Desi autoarea precizeaza in repetate randuri ca nu a avut intentie “inchizitoriala” si ca a dorit sa evite “logica procesului, a istoriei-tribunal”, atitudinea sa este fundamental una de procuror. “Trebuie arsi Mircea Eliade sau Emil Cioran?”, se intreaba Alexandra Laignel-Lavastine in ultimul capitol, pentru a raspunde ca nu asta e propunerea sa, adaugand insa imediat ca revine cititorului sa decida (“Au lecteur d’en disposer”). In termeni de tribunal real, juratilor. Asa cum acestia, odata dosarul prezentat, urmeaza sa delibereze si sa pronunte sentinta, si “cititorul” acestei carti-ancheta va hotari, el, daca “trebuie arsi Mircea Eliade sau Emil Cioran” ori nu. Cititorul, fiindca suntem in cultura si nu la tribunal, intelectuali si nu politisti, anchetatori sau magistrati, desigur. Cronicile aparute in publicatii franceze evita de altfel rareori termenul “ancheta”, cateodata insotit si de calificativul “nemiloasa” (cronica din Le Nouvel Observateur), ba chiar facandu-se neasteptate apropieri ale cartii de un gen in principiu neavand nimic in comun cu o cercetare academica (“Niciodata razboiul ideilor nu fu mai aproape de romanul politist”, in Le Point). Sub impresia dezvaluirilor anchetei, un cronicar nu ezita sa vorbeasca despre “prabusire”, Prabusirea imperiilor romanesti (in Libération), iar un altul despre retusarea “statuilor altadata de marmura” (Le Point), acum, se deduce, confectionate din ceva mai putin pretios, de nu chiar demolate, fiindca “retusarea” unei statui prin schimbarea materialului implica oarecum obligatoriu distrugerea cele