...Autoarea pare sa-si castige pariul. E o constructie ingenioasa si riguroasa totodata. Prin viata acestor oameni se reconstituie o epoca, în care fiecare a fost actor, a jucat roluri diferite, dar piesa e aceeasi. Documentarea e vasta.
...Prima descoperire pentru cititorul care sunt (nu si pentru cel care a trait o viata, a vazut si a auzit multe): Eugen Ionescu a fost diplomat, trimis de guvernul roman la Vichy, în 1942. Rasare o amintire: am opt ani. In ziua aceea, ca deseori duminica dimineata, ies cu tatal meu sa ma plimb; e un moment privilegiat între noi doi. Apare un domn, în momentul în care iesim pe poarta gradinii din Muresanu: domnule Vianu, spune, am venit sa te anunt ca plec în Franta, mi-a iesit numirea. Necunoscutul pare fericit, asa cum esti cand ti s-a realizat o dorinta esentiala; nu vrea sa ramana, mai are si alte vizite de facut. Intreb: Cine era domnul? E Eugen Ionescu, raspunde tata, un prieten.
Pentru întaia data realizez ca a pleca în Franta e o fericire. Putin cate putin, in ani, aceasta impresie se va preface în mintea mea în credinta ca exilul poate fi o fericire. O amintire ca un vis ionescian.
Printr-o coincidenta care nu are nimic întamplator, cand am sosit in exil in 1977, Ionesco a scris un articol intitulat Le dr. I.V. arrive en France (v. vol. Un homme en question). Aici s-a încheiat o bucla larga.
Ce usurare! In sfarsit cineva a scris despre secretul cel mare: Ionesco a fost diplomat al guvernului Antonescu. Nu va mai fi pata aceea alba in biografia lui. Continuu sa citesc, stiind ca raspunsul nu poate fi decat negativ: a facut Eugen Ionescu o eroare, vreo concesie, sau un act de oportunism în acei ani? A.L.-L. îmi confirma parerea: nimic nu poate fi retinut impotriva lui. Nu a avut contacte cu colaborationisti, n-a facut propaganda pentru regimul de atunci din Romania.
Dimpotriva, i