Remake al unui thriller din 1971 cu Michael Caine în rolul principal, Recuperatorul în varianta 2000 este tot ce poate fi mai ridicol în materie de reluări. În plus, un Sylvester Stallone - ediţie revizuită, nebărbierită şi încercănată (la propriu) - în rol central. Dacă pelicula iniţială trata subiectul într-o manieră de o sobrietate excepţională, versiunea recentă nu este decît o preluare în linii foarte aproximative a subiectului, iar adaptarea cronologică precum şi maniera discursului narativ ţin mai degrabă de bîlci decît de un film, fie el şi de serie D. Şi încă ni se pare a-l fi situat prea sus. De mult nu am mai întîlnit o asemenea subrealizare.

Din punct de vedere epic totul se rezumă, în ambele variante, la momentul în care un personaj tipic negativ doreşte să facă dreptate pe cont propriu în cazul morţii fratelui său. Frate desigur ucis de alte peronaje negative. Oricum, odată dreptatea restabilită eroul moare (în 1971) sau pleacă mai departe (în 2000). Să vezi şi să nu crezi: dacă în originalul Get Carter, Carter este ucis de către colegii săi, căci era la rîndul său unul din bandă, astfel încît cercul se închide de la sine, în copia mai recentă şi de mai proastă calitate, "acelaşi" Carter îşi răzbună fratele după ce în prealabil a avut grijă şi de adevăraţii băieţi răi, apoi (ca în bunele vremurile de altă dată cînd era întruchiparea justiţiarului) îşi vede nestingherit de drum.

Se vede treaba că în secolul XXI nici un film nu se mai poate termina cu moartea personajului principal. De ce oare? Simplu - publicul devorator de asemenea filme se identifică inconştient cu acest personaj (căci cine nu doreşte să-şi facă singur dreptate?), dacă el moare, personajul colectiv - publicul care va'să zică - "moare" şi el/odată cu el. Şi cine ar mai merge la film, cine ar mai plăti biletul dacă este mort (de dezamăgire)? Numai o speculaţie, o asem