În ultimii ani, conceptele fundamentale ale psihanalizei au fost cenzurate sau chiar desfiinţate, prin demersuri excesive care fac din ştiinţă o religie a timpului nostru - ceea ce, la drept vorbind, nu e o postură nici măgulitoare, nici comodă pentru cei care pretind că deţin monopolul obiectivităţii. Cu o expresie tranşantă prin care, odinioară, fusese caracterizat nedrept de maliţios Spinoza şi, ulterior, Hegel, de către detractori (iar în zilele noastre Marx), ne-am putea întreba pe drept cuvânt dacă Freud nu este considerat şi el astăzi "un câine mort."

Titlul volumului La ce bun psihanaliza? este, bineînţeles, unul retoric. Élisabeth Roudinesco pledează, în fapt, în favoarea acestei ştiinţe care a intrat, nu demult, în al doilea secol de existenţă. întrebarea de la care autoarea pleacă este (destul de frapant): De ce psihanaliza, care şi-a dovedit în atâtea împrejurări utilitatea (iar, adeseori, caracterul indispensabil), este chiar şi în prezent contestată?

Trebuie remarcat însă că atacarea psihanalizei nu se mai face azi la fel ca acum câteva decenii. Dacă principala acuză până în anii '50 era cea de pansexualism, după cel de-al doilea război mondial această invectivă a căzut în desuetudine, mai ales o dată cu revoluţia sexuală occidentală şi cu valorile de emancipare adiacente. începând cu anii '80 şi chiar mai pregnant din anii '90, psihanaliza este contestată cu predilecţie de pe poziţii scientiste şi utilitariste. Tendinţei - în special americane (vezi capitolul "în America, Freud a murit") - de a i se reproşa caracterul costisitor sub raport de timp şi de bani, i se alătură azi sancţiuni care ţin de o aşa-zisă impostură ştiinţifică a ei. Este vorba despre ascuţirea unui conflict mai vechi între ştiinţele exacte şi cele umane. Caracterul neinfirmabil sau neverificabil al adevărurilor psihanalitice ar pune-o sub semnul îndoielii la o ab