Încă din anii '70, cîţiva artişti români, pe atunci foarte tineri, dar astăzi nume notorii ale artei româneşti (Paul Neagu, Doru Covrig, Napoleon Tiron) au redescoperit valoarea plastică şi morală a corpului uman. Fie printr-un figurativism special, fie prin exploatarea directă a expresiei corporale în cadrul unor acţiuni (performance), ei au încercat, după mai bine de cincizeci de ani de supremaţie a nonfigurativului, dacă nu punem la socoteală realismul socialist din ţările comuniste, în esenţă şi el un abstracţionism sui generis, reconectarea expresiei artistice şi a gîndirii specifice la vechea paradigmă antropocentrică, zguduită serios de către experienţele avangardiste. Fără a fi un fenomen local sau unul necunoscut în arta europeană - această întoarcere spre figurativ reprezenta o tendinţă puternică pe plan mondial -, artiştii români au pus cîteva accente foarte importante, mai ales în perspectiva istorică şi psihologică a unei Românii prizoniere înlăuntrul unui sistem pentru care noţiunea de totalitarism este una aproape bucolică. în mod cert, propunerile lor, dar şi ale altor artişti din aceeaşi perioadă, au marcat primele momente a ceea ce s-ar putea numi neoantropocentrismul românesc. Lor le-au urmat, într-o adevărată avalanşă, artiştii generaţiei optzeci, în special sculptorii, dar şi unii pictori, mai ales transilvăneni, influenţaţi evident de energiile expresioniste central-europene. Aici intră, alături de mulţi alţii, sculptorii Darie Dup, Aurel Vlad, Titi Ceară, Mircea Roman, Ion Mândrescu, Laurenţiu Mogoşanu, iar, dintre pictori, Virgil Fâciu, Teodor Graur, Valeriu Mladin, Constantin Butoi, Vioara Bara, Anca Mureşan etc. Spre deosebire de vechiul antropocentrism, acela clasico-renascentist, în filosofia căruia chipul şi prezenţa umană aveau o valoare afirmativă şi constituiau modelul absolut al structurării universului, neoantropocentrismul are