Din opera unui critic poate rămîne teoria pe care el a propus-o; ori perspicacitatea, marile nume ale literaturii de care şi-a legat propriul nume. Uneori (rareori) rămîne stilul. În cazul lui Vladimir Streinu, desigur, stilul - în sensul complex al cuvîntului: scriitura critică, stilul participării la cultură, stilul existenţei.
În mod normal, centenarul criticului marchează o oră de melancolie: oficiul său rămîne, prin definiţie, mai caduc decît al oricărui alt scriitor. Privind literatura de aproape, criticul comite inevitabile erori de apreciere care, peste ani, capătă proporţii jenante; apoi, însăşi metodologia criticii evoluează rapid. Cei mai străluciţi comentatori de literatură au fost mereu sclavii epocii lor; la foarte puţini ani după ce s-au aflat în culmea gloriei, autorităţile teoretice pe care ei jurau se prăbuşesc în desuetudine, iar nouă nu ne mai rămîne decît sentimentul unei sincere comiseraţiuni. Antologia scrierilor oricărui mare critic (de la Sainte-Beuve la Thibaudet ori Croce) relevă mai degrabă arheologia decît istoria.
Vladimir Streinu ne-a părăsit acum 32 de ani, în plină perioadă comunistă. Dincolo de actul critic, de talent ori de metodologia utilizată, ceea ce frapează în cazul său e un fapt destul de rar: acest intelectual de clasă a reuşit să străbată cea mai sinistră perioadă din istoria contemporană a ţării fără să se compromită. Fenomenul merita să fie semnalat chiar dacă ar fi avut loc în Polonia sau Ungaria; în România însă, el rămîn e de-a dreptul excepţional. În nici un text apărut sub iscălitura "Vladimir Streinu" nu vom întîlni elogii ale comunismului, laude de circumstanţă, apologii ale dictaturii; spre deosebire de majoritatea colegilor săi de condei şi de generaţie, criticul Vladimir Streinu a reuşit să rămînă o conştiinţă pură. A îndurat din această cauză destule, dar a meritat sacrificiul. Toţi cei care