Se împlinesc, iată, zece ani de cînd revista Lettre Internationale apare şi în ediţie românească. O revistă pe care mie mi se pare că o ştiu de cînd lumea pentru că într-un fel am crescut o dată cu ea. în 1992, cînd apărea pentru prima dată, datorită Fundaţiei Culturale Române, eu şi colegii mei de-abia începeam să citim cu adevărat. îmi aduc aminte că o găseam într-o librărie din oraşul meu, o librărie înfiinţată de un fiu şi o mamă excentrici şi culţi, într-un fel de pod al unei clădiri vechi. De-acolo mi-am cumpărat nuvelele Margueritei Yourcenar şi primele volume de Unde scurte. Acolo se găseau România literară, Contrapunct, Dilema. Şi de cîteva ori pe an Lettre Internationale, o revistă care ne cam intimida şi pe care o citeam ca pe o carte.

Foarte puţine lucruri au rămas neschimbate din 1992 şi pînă azi. în afară de schimbările din istoria mare, foarte multe s-au schimbat dramatic şi dureros în istoria cea mică: cea mai tristă dintre ele e schimbarea de admiraţie. Multe dintre numele de pe coperţile încă poroase pe care le iubeam în podul acela prăfuit s-au întrupat în oameni mai puţin admirabili. Revistele pe care le citeam cu sfinţenie, unele au dispărut, altele s-au prefăcut în instituţii unde mişună oameni pe care îi admir sau nu. Cum a putut această revistă elegantă, intimidantă, neutră să rămînă la fel? Un răspuns posibil e de găsit în prezentarea lui B. Elvin la acest număr aniversar: Lettre Internationale n-a încercat să schimbe lumea. Nu s-a implicat în lupte literare, în polemici generaţioniste, în schimbări de canon. Dar nici n-a rămas în afara lor ca un nobil bătrîn şi resemnat. Nu şi-a făcut un titlu de glorie din laşitate şi conformism. Nici n-a fost "apolitică". Ci a fost o revistă care de la calitatea coperţii şi pînă la conţinutul textelor a funcţionat ca şi cum România din jurul ei ar fi fost o Românie normală, egal de normală în