Precizînd că "etalează mizeria patimilor joase", printr-o "aparent paradoxală neîndurare şi lipsă de milă faţă de umanitatea cutremurătoare", caracterizînd-o, în consecinţă, drept o "idealistă cu semnul minus", Liana Cozea o situează pe Hortensia Papadat-Bengescu sub steaua neagră a Răului: "Există în romanele Hortensiei Papadat-Bengescu o fascinaţie a răului, a răului mereu victorios, inevitabil şi dureros, o captivantă etalare de personaje predispuse la compromisuri şi o neînchipuită inventivitate în a le ilustra, care nu epuizează formele de expresie. Întrebată de ce îşi priveşte cu atîta severitate personajele, scriitoarea a răspuns: "Nu asupresc, dar nu acopăr. Deoarece mi-am propus adevărul. Adevărul se cercetează la lupă şi la microscop. E bine de ştiut că în acest fel apar toţi porii obiectului examinat. Severitatea e lupa mea de care mă servesc"". Credem că două sînt rădăcinile acestui Rău ce apare suveran în opera autoarei Rădăcinilor. Mai întîi este, ca neîndoielnic fundal, acea demonie baudelairiană, ruptură epocală cu umanul, răzvrătire împotriva tuturor valorilor pozitive, implicînd o despărţire de sacral, corespunzătoare ipostazei de damnare. Avem a face cu o dezideralizare crîncenă a existenţei, cu un antiumanism programatic, întemeiat pe un spaţiu vid (devalorizat) în care înfloresc succedaneele elementelor vitale abolite, artificiile care sînt convenienţele, mondenitatea, dandysmul. Monotonia, rutina, stereotipiile golului moral duc la un plictis greu de îndurat, la spleen-ul care nu poate fi învins, ci doar redus prin exacerbarea unor forme desubstanţiate, ale unor protocoluri şi cutume proprii unei societăţi, care, chiar dacă mai mult ori mai puţin eterogenă, tinde a se "aristocratiza" pentru a-şi compensa, prin "distincţie", carenţa de fond. O a doua sursă a Răului e de ordinul concepţiei literare. Peste starea damnării se suprapune reţeta