Există oameni de afaceri care, stînd cu picioarele pe birou, în timp ce o armată de subalterni fac plecăciuni lingvistice în jurul lor, cîştigă, cu un simplu telefon, dat între două sorbituri de cafea, milioane de dolari. Fireşte, neimpozabili, întrucît nedeclaraţi. Ei nu au în urma lor prea multe studii de specialitate sau merite ieşite din comun, ci doar un lung şir de înşelăciuni. Chiar cînd nu mai încape nici o îndoială cu privire la vinovăţia lor, discursurile presei îi creditează cu epitetul de "controversat", ceea ce înseamnă că, deşi unii îi acuză, alţii îi apără. Există apoi o seamă de parlamentari care sînt plimbaţi cu maşina de acasă pînă la aşa-zisul serviciu şi retur, care nu se ostenesc nici să deschidă uşa automobilului (o face şoferul), nici să deschidă gura la dezbateri (bine fac, căci sînt agramaţi) şi care cîştigă totuşi cît trei-patru profesori universitari la un loc. Şi ei sînt curtaţi, ca şi oamenii de afaceri, măcar atîta timp cît ocupă un scaun la Senat sau la Camera Deputaţilor, scaun care, vorba lui Moisil, e pe măsura şezutului tuturor (deosebirea între oameni fiind la "măsura" capului). În schimb, există hulita categorie a autorilor de manuale. Aceştia nu sînt nici o clipă "controversaţi", sînt, de la început, inşi venali, cu intenţii dubioase şi care - cumplit lucru! - vor să se îmbogăţească.
Nimeni nu pare să se gîndească vreodată care este preţul plătit de autorii cu pricina şi că manualele nu cresc după ploaie, ca ciupercile, că nu se fac cu un simplu hocus-pocus, că nu se înmulţesc prin diviziune, ca amoeba. De aceea m-am gîndit să povestesc, în variantă soft şi mult abreviată, povestea unui manual de limba şi literatura română. Există şi o variantă hard a acestei poveşti. De dragul elevilor, pe aceasta din urmă nu o voi spune.
Un manual bun se face de obicei în echipă. Trebuie să găseşti 3-4 oameni (în cazul nostru
