M-a întrebat cineva, după microscopul de săptămîna trecută dacă n-am început să inventez oameni care nu există. Fiind vorba de un prieten, l-am întrebat dacă nu cunoaşte el însuşi asemenea oameni. Mi-a răspus că nu. Adică el n-a întîlnit oameni buni, generoşi pînă la prostie, potrivit gîndirii comune, şi care fac bine celor din jur. Mă îndo-iesc de asta. Dar ca să găseşti oameni buni trebuie să fii dispus să-i cauţi. Cînd pleci de la ideea că eşti înconjurat numai de impostori, secături, ticăloşi, hoţi etc. ratezi întîlnirea cu un om cumsecade. Şi viaţa începe să devină scîrboasă. Prefer să fiu înşelat de un escroc luîndu-l drept ceea ce vrea să pară, decît să-mi refuz confortul interior de a-i crede pe cei din jur înzestraţi măcar cu un grăunte de bunătate.
Să nu ne urîţim viaţa mai mult decît e cazul. Şi nici să nu ne dispreţuim între noi, din principiu. Dacă toţi cei din jurul meu sînt nişte ticăloşi, mai mici sau mai mari, nu e cazul să mă uit şi eu puţin în oglindă?
Cred că nici obiceiul de a ne întocmi liste numai cu nonvalorile care ne conduc nu e mai sănătos. După părerea mea, oricare dintre noi ar trebui să aibă şi o listă cu oameni de valoare, pentru propria sa igienă lăuntrică.
În aceşti ani ai tranziţiei ne-am lăsat în prea mare măsură influenţaţi de presa mizerabilistă a unor securişti cu ora, turnători din plăcere şi foşti adulatori cu simbrie ai ultimilor ani ai ceauşismului. Cînd Săptămîna a renăscut în formula mult mai jegoasă a României mari, mă certam cu tot soiul de intelectuali care se hlizeau citind murdăriile publicate despre alţii, după reţeta flegmei aruncate pe reverul cui trece pe lîngă o şleahtă de golani. A mai apărut şi în esenţă cinicul cotidian al găinilor violate, cu o funcţie demoralizantă chiar mai gravă decît infecţiile publicate în România mare. Puţin cîte puţin, pornind de la tulbureala Revoluţiei, vizi
