Criticii ştiu bine, scria Vladimir Streinu, că au o soartă pe care materia primă căreia i se aplică, adică opera de artă, le-o face ingrată o dată ce substanţa poetică a operelor ce studiază, prin natura ei fluidă - mai bine zis aburoasă - nu poate fi în întregime captată şi transmisă cititorilor în formule abstracte. Îi era la fel de bine cunoscut că, opus vocabularului poetic, vocabularul critic acoperă doar o infimă parte din realitatea artistică. Pe care, însă, o indică, totdeauna, în globala ei înfăţişare. Existând în oricare lucrare literară de valoare un prag peste care criticul literar nu poate trece, în ciuda judecăţii sale comparatiste, normative, categoriale, din această dramă chiar a inteligenţei naşte nobleţea trudei sale, căreia nu-i află, în faţa zidului de îndoieli, nici o vanitate.

Dar, recunoscând lipsa de folos practic a criticilor, nu izbutea să ascundă o anumită mândrie pe care altfel, toţi cei ce-l frecventau i-o citeau pe faţă. Este ceea ce face de oarecare necesitate depoziţia martorului, după ce omul, în acel şuvoi al vremii care modifică până şi relieful, nu se mai înfăţişează între semeni.

Că, după ce-i hotărnicise limitele, socotea magistratura criticii la preţul ei cel mai înalt, ne-o dovedeşte aserţiunea sa conform căreia după cum poezia se judecă avându-i în vedere pe Homer, Dante, Shakespeare, Goethe, Baudelaire, şi critica trebuie asimilată cu ceea ce au făcut un Aristarc sau un Boileau - deci nu cu "ronţăitul marginal al tuturor Zoililor." Iar dacă din această fără apel excludere intuim şi crestele unui orgoliu, îndrăznim a nu-l situa printre păcatele capitale: omul se cunoştea pe sine.

Răspunzând verdictelor lui Iovan Ducici asupra speţei criticilor, Vladimir Streinu conchidea că, după o susţinută carieră, ajung şi aceştia să propună cititorilor un peisaj sufletesc, o viziune personală, ba chiar o concepţi