Însemnarea care m-a pus pe gânduri se referă la demolarea istorică... şi ce-i curios, e că nu am pus niciodată, dedesubt sau deasupra, ca şi cum acest lucru ar fi fost subversiv. Nu mi-ar fi fost greu deloc, desigur, să aflu, ulterior, data dărâmării statuii, şi, eventual, s-o fi trecut în articolul de faţă. Totuşi, ceva... un soi de tabù... (cum nu poate exista o dată a naşterii sau dispariţiei de pe pământ a unui Zeu păgân trecut în vizită pe la noi) mă sileşte să mă situez în afara Timpului istorisit şi socotit şi poate chiar să presupun că pârdalnicul monument nici nu a fost disitrus, în noi...
Altă curiozitate a însemnării din Carnetul, întâmplător chiar roşu, este că ea se poate citi flancată de două propoziţii complet diferite de evenimentul istoric pe scurt relatat în pagină. Prima e o vorbire auzită într-o şedinţă a vremii: Sunt multe frecţiuni între salariaţi. A doua se referă la un prizonier din Iacuţia siberiană care purta două coji de nucă înţepate cu acul, la ochi, ca să nu-l orbească reverberaţia puternică a zăpezii...
Însemnarea propriu-zisă, prelucrată şi apărută în Galeria cu viţă sălbatică, sună astfel:
Începe cu dărâmarea statuii. Vânt. Soclul dinamitat. Rafale de aer par să facă să fâlfâie pulpanele mantalei de bronz. Trupul care nu cedează. Muncitorii aşarnaţi cu pickamerele lor, tocmai ei, care... (şters energic). Piaţa măturată de vijelie. Singurul, spectator... nimeni decât volgile negre care gonesc prin piaţă... troleibuzele... toţi se fac că nu văd... Abia acum văd clar şi rogojinele zbătându-se în vânt şi care încearcă să acopere trupul decapitat al statuii... braţul ridicat, îndreptat înainte şi asupra căruia în acest moment se abate sfredelul electric neîndurător, dar nici braţul nu cedează. Rogojinele, în acest caz... totul e ca o pudoare a distrugerii... ele încercând să ascundă ceea ce, de fapt, toată lumea
