Elementul central al criticii actuale este însa clar: interesati de felul în care autorul poate fi pus la respect, si nu de ideile vehiculate de catre acesta, arbitrari în lectura sau orientati de interese teoretice cu totul straine de continutul cartii analizate, criticii în cauza “fac jocurile”; ei urca ori coboara cota unor autori, distrug socluri sau ridica altele noi. Stilul intelectual configurat în acest fel este, în fond, o forma de clientelism cultural. Avem de-a face, mai precis, cu o încercare de construire si/sau intimidare a unei “clientele”, capabile sa justifice interventiile ulterioare ale criticului. Criticii sunt de aceea mai curand un soi de sefi de personal sau, ma rog, de responsabili de resurse umane, cum se spune azi, si în foarte mica masura intelectuali care recupereaza, pe baza unei analize sistematice, demersul unui autor si care construiesc apoi o judecata informata si echilibrata a operei. Global vorbind, politica de personal a biruit - în spatiul libertatii postdecembriste - judecarea operelor.

Ceea ce s-a petrecut dupa publicarea Omului recent e însa si mai interesant. Rezumand, putem spune ca daca primele carti ale lui H.-R.P. au devenit cunoscute datorita criticilor venite de la o stanga radicala, nationalista si nostalgica, în schimb, Omul recent a fost atacat cu virulenta din perspectiva corectitudinii politice, care e orice, numai nationalista si nostalgica nu. Cum e posibila aceasta situatie? Singurul punct comun al celor doua întampinari este probabil caracterul lor radical. Dincolo de contexte si de pasiuni de moment, vehementa lui Cristian Tudor Popescu e si vehementa lui Gabriel Andreescu. Acest element este însa insuficient pentru a explica faptul ca autorul despre care vorbim e discreditat în doua moduri atat de diferite; în schimb, discreditarea autorului ramane singurul lucru pe care îl poate vedea un cititor n