Adevaruri, semi-adevaruri si minciuni, aceasta este reteta clasica a unui dosar politic destinat sa foloseasca pronuntarii unei sentinte de fapt dinainte stiute. Nu e nici totul fals, nici totul adevarat; diferenta dintre un dosar si o opera de fictiune nu este, din acest punct de vedere, una foarte mare, si intr-un caz si in celalalt scopul fiind obtinerea unui adevar propriu, coerent si omogen in raport cu propria-i logica. Exista chiar o arta a dosarului asa cum exista una a romanului. Dosarele de prin arhivele diverselor politii secrete comuniste au un cert caracter romanesc, iar despre “romane dosar” sau “romane - dosar de existente” criticii literari au scris cu mult timp inainte ca istoricii si alti cercetatori sa descopere cat de mari romancieri fara intentie literara au fost, de exemplu, anchetatorii stalinisti si discipolii lor din tarile sovietizate.

Deosebirea adanca tine de finalitate: dosarul politic e facut sa condamne, uneori la moarte. Ideea ca Isaak Babel a putut fi recrutat ca spion pentru Franta de André Malraux si ca autorul Conditiei umane a aflat de la el “informatii despre situatia din kolhozuri”, agent de legatura fiind Ilya Ehrenburg, nu poate fi decat foarte hazlie intr-un eventual roman comic; atata doar ca pe baza acestei amuzante idei Babel a fost executat.

Morti fizic, Cioran, Eliade si Ionescu nu mai puteau fi “executati” decat simbolic, primii doi prin “ardere”, cum se si sugereaza in cartea Alexandrei Laignel-Lavastine, celalalt prin descalificare morala.

Aceasta este tinta aproape declarata a autoarei, al carei studiu consta, ca dosarele staliniste de odinioara, intr-o ampla demascare, adesea inversunata, din care nu lipsesc sarcasme de pura factura vasinskiana.

Dupa Alexandra Laignel-Lavastine, Cioran si Eliade nu au avut, cum se stia, cum se stiuse, o perioada in care au simpatizat cu miscarea legiona