Aceasta noua filozofie a generozitatii supravalorice se ingrasa insa din chiar miezul ideii de fotbal. Cehia si Olanda stau acasa. Arabia Saudita, Ecuador si Statele Unite joaca la Mondiale. Spre deosebire de fotbalul erei Blatter, alte jocuri nu au acceptat acest umanism dubios. Tenisul e din acest punct de vedere un joc liberal, un capitalism sportiv feroce, in care jucatori si echipe sunt cernuti, chinuiti si iar cernuti pina cand grupul primilor 40-50 e compus numai din campioni potentiali. Imaginati-va turneul de la Wimbledon cu o patrime din jucatori invitati din motive de reprezentare geografica.

Ideea unei Cupe Mondiale la fotbal cu 32 de echipe e pur si simplu o teorie morala buna in seminariile de socialism poststiintific. In fotbalul mondial nu exista in acest moment 32 de echipe de nivel AA. Mai mult, nimic nu garanteaza ca echipele calificate la turneul final sunt cele mai bune 32 de echipe ale momentului. Paradoxal, exact in clipa in care fotbalul a devenit cel mai mare spectacol mediatic si cea mai fabuloasa afacere extraeconomica a lumii, Cupa Mondiala se supune celei mai inapoiate formule de gandire manageriala.

Cum se explica aceasta aparenta contradictie? Contradictia nu e contradictie. Cupa Mondiala a fost impinsa treptat spre o formula de organizare sateasca tocmai pentru a transforma popularitatea uluitoare a fotbalului intr-o mare afacere mediatic-financiara. Fotbalul renteaza daca piata de consumatori-platitori e largita la limita maxima. FIFA a decis in consecinta sa calce senin peste ideea “depasita”de competitie pura. Criteriile de departajare valorica au fost trecute in planul doi. In schimb, a fost promovat conceptul de diversitate a reprezentarii. A inceput apoi sa se vorbeasca deodata de “concertul continentelor” si, mai ales, de onoarea de a participa. “Important e sa participi, nu sa castigi!” - nu mai stiu cin