A fost frumoasa, charismatica si misterioasa, una dintre cele mai impresionante figuri ale Berlinului din anii ’20. La 10 ani dupa ce a murit, intr-un mic apartament la Paris, Berlinul i-a acordat (joi 16 mai 2002) titlul de „Cetatean de onoare“. Gestul simbolizeaza mai mult decit impacarea postuma a berlinezilor cu celebra actrita, care dupa razboi a fost hulita si injuriata ca „tradatoare“ vinduta americanilor. Pentru ura irationala a germanilor fata de cei care, in timpul dictaturii naziste, au preferat exilul, Marlene Dietrich a fost una dintre tintele preferate. Motiv pentru care actrita nu s-a mai intors niciodata in Germania, preferind sa traiasca in America si, mai apoi, in Franta. Familia a inmormintat-o intr-un cimitir berlinez. Necunoscuti care n-au iertat-o nici dupa moarte i-au profanat in repetate rinduri mormintul.

Berlinezii au urit-o, dar au si iubit-o. Cind s-a intors pentru prima data in patrie, imbracata intr-o uniforma militara americana, germanii au primit-o cu raceala si dispret, asa cum au facut-o si cu alti opozanti ai regimului nazist. Imediat dupa razboi, cercurile nostalgice au lansat atacuri vitriolante impotriva unui Thomas Mann sau Willy Brandt, acuzindu-i de tradare si lasitate. Aceste atacuri exprimau, in fond, atitudinea unei mari parti a populatiei care refuza sa-si recunoasca vinovatia pentru tot ce se intimplase in timpul dictaturii. Incercarile de reconsiderare critica a trecutului au fost blocate pina in anii ’60, cind noua generatie postbelica s-a debarasat in mod programatic de erorile rusinoase ale acestuia. Analizind toate aspectele acestui refuz al asumarii critice a trecutului nazist, Alexander si Margarete Mitscherlich si-au publicat, in 1967, un studiu intitulat Incapacitatea de a fi indoliati. In acest studiu de referinta, valabil pentru intelegerea unor mecanisme patologice de respingere – tipice popoarelo