Cînd citeşti textele lui Eugène Ionesco, nu neapărat piesele lui, simţi un disconfort. La început concret, fizic: scaunul devine, brusc, incomod, pe birou sînt prea multe sau, dimpotrivă, prea puţine lucruri, creionul pentru notiţe este prea ascuţit sau prea bont, canapeaua, nouă, îşi scoate arcurile în relief să te înghiontească. Mintea intră în conflict cu eul tău. Deşi pare să priceapă imediat sensul cuvintelor şi alcătuirea lor în frază, are de furcă, mult timp după închiderea cărţii, cu nuanţele şi paradoxurile născocite de Ionesco, cu întoarcerea lor, ca o mănuşă, pe partea cealaltă. Pari mereu învins tu, cititorul şi, totuşi, învingător faţă de cei din jurul tău. I-am invidiat mereu pe regizorii care i-au pus în scenă piesele. Mai mult decît un armistiţiu, spectacolul (provocator) este o formă, una dintre cele posibile şi probabile, a unei armonii cu autorul, a unei înţelegeri tacite în urma căreia textul se lasă analizat, cercetat, interogat şi, de ce nu, posedat.

Nu de mult, am văzut la Teatrul Maghiar din Timişoara consecinţa tipului de înţelegere mai sus evocat: Lecţia în direcţia de scenă a lui Victor Ioan Frunză, în spaţiul scenografic gîndit memorabil de Adriana Grand. Doar după cîteva luni, am plecat într-o seară, din nou, către o altă întîlnire cu Ionesco, intermediată de aceeaşi echipă de artişti. Este vorba despre Regele moare, în traducerea lui Dan C. Mihăilescu, una dintre cele mai frumoase (şi dificile, totodată) piese ale dramaturgului. Din perspectiva mea, desigur. Amplasat într-un loc anume transformat şi creat parcă pentru a găzdui povestea, spectacolul recent al lui Victor Ioan Frunză de la Theatrum Mundi este, mai întîi de orice, o provocare spirituală ce nu trebuie ocolită sau ratată. O provocare din familia lui Eugène Ionesco: nu foarte uşor digerabilă, nu agreată de toată lumea, parţial, fragmentar sau integral, un exerciţiu