Pentru că, după experienţa modernistă, "cuvintele se scutură şi mor/ şi să le ştergi să le tot ştergi/ este oribil", Ionel Ciupureanu a ales în noul său volum de versuri să recurgă la rezervele lumii orale şi la caricaturile ei. "Viaţa e suspectă", violenţa şi vulgaritatea fac parte din spectacol, ca şi dejecţiile de toate felurile: "vărsare de fiere varice coacere-n părţ/ negi năduf bătături/ fără înmulţire prăsire gîlci în guşă". Cuvintele sînt devalorizate, în acelaşi spectacol de bîlci, iar cînd autorul scrie "o fiinţă ca mine aşteaptă cuvinte/ şi m-au găsit/ le-am dat prilejul/ le-am dat ce le-am dat", dincolo de ironie, reflexul înalt al unei asemenea propoziţii este fals, cuvintele ajunse în text sună a gol: "e în aer ceva un microb/ se dezvoltă medicina/ am făcut mătreaţă/ am impresia că mor/ cîntau barca pe valuri şi făceau aşa/ de-ai muri măcar tu/ sătul sub televizor etc."
Miza unui astfel de discurs este, evident un efect de fragmentare şi de golire de sens a lumii. Incoerenţa voită a textului creează, atunci cînd nu eşuează lamentabil în listă de expresii fixe sau aluzii obscene, impresia unei lumi fără comunicare, un Babel al replicilor de toate felurile. Interjecţiile, fragmentele de conversaţie, repetările, forţează implicaturile şi adunarea cioburilor într-o scenă cît mai unitară. Unele poeme par monologuri dramatice descompletate, altele aduc a frînturi de dialoguri: "Doamne Sfinte/ puii mei hai mă of Doamne/ sunteţi dacă sunteţi/ că nu că ce că ah/ o sărbătoare în capul meu/ în mine"; "bineînţeles că la el mă gîndeam/ ce cauţi tu acolo bestie/ citesc şi-l caut pe Dumnezeu/ cîrnaţii romanţa".
Printre cuvintele tari ale colocvialităţii se strecoară, uneori fără intenţie, versuri ale vechii poezii cu pretenţii metafizice: "să-i dau neantului din farfurie/ cum fac răniţii", "ne supse soarta/ cînd am murit ne supse/ născusem ligheane
