(fragment)

Capitolul publicat în continuare a fost extras din studiul de estetică intitulat Fragmentul în artă. (Contribuţii la studiul structurii operei de artă) şi reprezintă teza de doctorat a prof. Edgar Papu. Lucrarea a fost elaborată la Viena, între anii 1935-1937, sub îndrumarea lui Friederich Kainz, fiind susţinută în 1945, la Universitatea din Bucureşti, în faţa unei comisii prezidate de Tudor Vianu şi avîndu-i ca membri pe G. Oprescu, Mihail Ralea, Mircea Florian, N. Bagdasar.

Textul acestui manuscris de 295 de pagini - inedit pînă în prezent şi intitulat în versiunea din 1945 Formele deschise în artă - cuprinde principalele articulaţii ale gîndirii estetice ale lui Edgar Papu, dezvoltate în deceniile următoare şi cristalizate în studii de morfologia artei şi de teoria stilurilor.

Vlad Papu

Atît în capitolul ce tratează despre elementul confuz cît şi în acela consacrat infinitului noi am stăruit mai mult asupra timpului ca factor de creaţie pe planul creaţiilor fragmentare; de aceea ne-am gîndit ulterior să dăm satisfacţie şi complimentarei categorii spaţiale, căreia i s-au rezervat, în întregime, consideraţiile precedente. Aceasta este principala motivare pentru faptul de a fi stăruit atît de îndelung asupra temelor şi mijloacelor orientării în spaţiu. Totuşi, nu putem încheia această lucrare fără să ne mai oprim încă o dată, măcar cîteva clipe, şi asupra coordonatelor temporale. Privirea noastră se mărgineşte, în momentul de faţă, numai la amănunte de ordin ilustrativ, din care însă, pot ieşi la iveală anumite trăsături noi ale menţionatei categorii. Pentru aceasta trebuie precizat faptul că temporalitatea, pe plan artistic, comportă două perspective distincte de atingere cu sensibilitatea noastră. Prima înţelegere cuprinde timpul ca mişcare, iar a doua timpul ca imagine. Negreşit că în ambele modalităţi intră