Port cu mine demult o zi căreia nu-i mai ştiam data, dar nu puteam să-i uit culoarea. Printr-un noroc, găsesc în jurnalul Tiei Şerbănescu o însemnare din aprilie 1987 "acum un an a murit fiica lui Caragiale". Las cartea deschisă şi mă gîndesc la acea zi - 18 aprilie 1986 - ce năvăleşte acum asupra mea cu o spumă de amănunte, ca un val de mare puternic. Era sîmbăta Paştilor şi, ca totdeauna în ajun de sărbători, se punea în funcţiune încă un mijloc de chinuire meschină a omului: exact în ziua cînd lumea nu mai avea bani şi murea de oboseală, magazinele se umpleau de mărfuri. Ce să faci cu atîta belşug întîrziat? Acasă, puţinele ouă obţinute cu greu erau deja vopsite, cozonacii cu coaja-nnegrită, copţi noaptea la foc variabil, fuseseră puşi în cămară, imitaţia de drob de miel făcut din pipote şi pateu la cutii aştepta în cuptor. Fluturînd o sacoşă goală, refuzam să mă supun reflexului bine programat: nu voiam să sporesc numărul persoanelor de la coada servil-bucuroasă formată brusc în faţa vreunei Alimentare unde se adusese cine ştie ce, deşi, în asemenea momente, nu e deloc uşor să te sustragi voioşiei publice, mîndriei biruitoare. Singura cumpărătură făcută atunci a fost România liberă, pe care vînzătorul de gazete mi-a dat-o aproape pe sub mînă, ca pe o favoare, în spiritul dominant al zilei; altă dată, dacă trecuse de ora 9, mai găseam doar Munca şi Scînteia tineretului. Aşa am aflat că în acel ajun de Paşte 1986, urma să fie înmormîntată doamna Ecaterina Logadi, fiica lui Caragiale. În loc să mă adaug cozilor, m-am hotărît să sporesc cu unul numărul celor care se despărţeau de ultima urmaşă a neamului Caragiale din România. Puteam, aşadar, să ies din "contextul" previzibil, participînd la o împrejurare ce nu mi-ar fi cerut neapărat prezenţa. Pe doamna Logadi o cunoscusem puţin, în 1962, cînd îi luasem un interviu pentru Gazeta literară; fusesem încîntată de d