Adesea poeţii noştri ardeleni au manifestat o fascinaţie a Sudului. De la Coşbuc, tălmăcitor al Divinei comedii (ca şi, mai tîrziu, Eta Boeriu), şi de la Blaga cel sedus de mirajele luzitane, doritor a trimite "bănuitului Sud un gînd fără greş", la Aurel Rău şi Adrian Popescu, evocatori insistenţi ai unor drumeţii italice şi traducători din spaniolă şi italiană, se întinde un domeniu al unui soi de compensaţie moral-geografică, sub un olimpic senin goethean. Iată că apare însă un bard ce nu ezită a-şi asuma cu semeţie Nordul: sătmăreanul George Vulturescu. Să precizăm că e vorba în stihurile d-sale de un Nord postmitologic, consecinţă a ceea ce s-a numit, uşor preţios, explozia mitosferei. Aşadar de o viziune amestecată, de o babilonie (Nordul e pus a vorbi în mai multe limbi!) în care simbolurile se întrepătrund cu lucrurile, spiritul se opacifiază prin dezlănţuirea materialităţilor, după cum materialităţile cele mai ingrate se spiritualizează, accepţiile pozitive coabitează nonşalant cu cele negative ş.a.m.d. E un Nord intrat în criză, la întîlnirea cu fiinţa pe care o oglindeşte, care-l adoră şi-l sfidează concomitent. O viziune măcar aparent haotică, rezultat al alterării simbolurilor prin erupţia absurdului în conştiinţa actantului liric care şi-o asumă, cultivînd-o în contul unei derutante diversităţi de motive, concepte şi instrumente ale discursului (dovadă a "ruperii zăgazurilor" la nivel de poetică). Doar printr-o scrutare analitică putem discerne în masa acestor imagini învălmăşite, bolborosind de sensuri obscure şi nu o dată contradictorii, ce nu mai aspiră la o coerenţă resimţită drept factice, cele două repere consacrate ale Septentrionului abordat. Mai întîi e vorba de acel Nord înfiorător al Vechiului Testament. Adică de un lăcaş al Răului satanic şi al ispitei, izvor al unui uragan nimicitor pe care-l circumscrie verbul vaticinar al lui Ieremia