Cel mai mult unii iubesc ce trădează. Sau ce înşeală. Maximă, căruia nu mai ştiu cui îi aparţine. În orice caz, ea pare vecină gândirii cugetătorului genial al Florenţei renascentiste... Analizate strict la rece, propoziţiile de mai sus sunt în stare să nu te mai şocheze. E normal, când trădezi ceva, un lucru capital pentru existenţa ta, să ţii la acel act, fără de care viaţa ta ar fi în pericol, ori nici nu ar mai fi cu putinţă. Sau e normal să te îndrăgosteşti cu timpul de ceea ce înşeli, dacă persoana înşelată, ori principiul încălcat, se pun în calea succesului tău. Sigur, - aici intervine imediat morala! Să facem însă abstracţie de ea, deocamdată. Ce ţi se impune, mai întâi, este confortul cinismului. Rezumând: bunăstarea materială şi intelectuală ce deschide vieţii un orizont larg, liber, contrar oricăror convenienţe stânjenitoare, un orizont putem să-i spunem estetic. Este momentul existenţial notat de Niccolo Machiavelli, moment pătruns în mod evident de stilul scriitorului, al autorului Mătrăgunii, mascat de mantia somptuoasă a omului politic, a consilierului principilor de tot felul.

Prozatorul Machiavelli anticipează pe la 1500 viziunea stendhaliană asupra scrisului, părăsind misticismul dantesc sau imagismul medieval, sărind peste revoluţia franceză ca peste toate celelalte evenimente istorice. Cinismul, superior, se reflectă şi în literatură, în personajele create. Destul ca să-l identifici pe Julien Sorel, câteva secole mai târziu, pe tânărul cinic dezbărat de orice morală, numai spre a intra în graţiile doamnei de Rênal, în eroii destrăbălaţi ai vremii lui Machiavelli... În Istoria literaturii italiene, Francesco De Sanctis defineşte acest stil reflectând întreaga filosofie a autorului Prinţului:

Proza aceasta uscată, precisă şi concisă, numai gândire şi numai fapte, vesteşte un intelect adult, emancipat de elementele mistice, etice