Am o problemă. Am avut probleme totdeauna, cu părinţii, cu şcoala, mă băgau în clasă pe uşă iar eu ieşeam pe fereastră. Nu prea mi-a plăcut cartea. Iar acum... ca să vezi! Trăiesc din scris. Ziarul s-a dus de râpă, ziar de campanie electorală. Secretarul de redacţie s-a întors la naveta lui la ţară. Cum or fi putând ăştia să se ţină de serviciu ani şi ani? Să te scoli în fiecare dimineaţă la şase! Am fost şi eu de câteva ori, - atât, de câteva ori - cu trenul de şapte şi zece de Titu, ăsta e un tren de navetişti. Jumătate din călători coboară la Nucet, elevi şi profesori se duc de la Târgovişte să ţină cursuri la Nucet! Asta cum mai vine? Navetiştii au obiceiurile lor, conversaţiile lor... Intelectualitatea navetistă stă la primul vagon, de exemplu. După revoluţie, toţi vorbeau numai politică. Cu ce înverşunare, nene! Care cu Iliescu, cu FSN-ul, care cu ăilalţi. Când nu mai aveau nimic de spus, rămâneau să se privească fix, încercând să se lichideze din priviri. De curând, când am fost la Băneşti, la peşte, n-am regăsit nimic din pasiunea aia. Zac tăcuţi pe banchete, cu gândurile la ale lor. Câţiva mai citesc ziare. De comentat, nu mai comentează decât fotbal. Bölöny, Hagi... În rest, nimic, nici măcar ungurii care altădată voiau Ardealul. Cred că nu din cauză că nu mai au ce spune, ci pentru că nu mai au cui spune. S-au omogenizat din nou românii, de data asta în dezamăgire. Convingerile, într-o lume sfărâmicioasă ca asta, nu rezistă. E o lume sfărâmicioasă, asta o fi problema mea? Totul e cum a fost şi va fi cum e-acum. O mână mestecă lucrurile şi scoate la suprafaţă când ceva, când altceva. Pe perioade mai lungi, pe patruzeci de ani, câţi am eu, totul e limpede, previzibil. Recunoşti rolurile, Piesa. Nu mi-a plăcut mie şcoala dar nici prea băgăcios n-am fost. Mi-a plăcut să mă uit, să nu mă manipuleze cumva te miri cine. Mi-a plăcut să spun ce văd. Unora li