În alte ţări genul monografic e la mare preţ. Autorii de astfel de cărţi sînt premiaţi, comentaţi, au parte de un public numeros şi divers. E drept că monografiile acolo nu sînt simple studii de uz academic, nu se adresează unui cerc închis de cunoscători, nu sînt "contribuţii" la cunoaşterea vreunui clasic. Sau nu sînt doar atît. Autorii de monografii prizate de publicul occidental folosesc o foarte complexă reţetă de scriitură. Investigaţia de tip jurnalistic, portretul literar, atmosfera de epocă, confundarea psihologică cu autorul ales, toate acestea sînt metode de a cîştiga cititorul de orice categorie, adică un fapt care acolo e considerat un deziderat şi nu un compromis. La noi monografia, cu unele excepţii (Mircea Anghelescu, Mihai Zamfir), a rămas în zona istoriei literare de aulă academică şi atît.

Dar iată că sînt semne că lucrurile se dezmorţesc şi în această zonă.

Dan Grădinaru este profesor, autor de manuale, a scris proză şi eseu şi ni se spune în postfaţa monografiei despre care va fi vorba în continuare că pregăteşte o istorie a literaturii române. Fără să fie o figură mediatizată a lumii culturale, Dan Grădinaru pare să fie dintre aceia care lucrează în tăcere, dar adînc, cu atacuri şi reinterpretări în chiar zonele tari ale literaturii şi cu metodele istoricului dedicat şi discret. Felul în care o face contrazice însă această izolare, pentru că Dan Grădinaru scrie cu dezinvoltura unui eseist francez de poziţie centrală în sistem, cu o nonşalanţă şi un curaj care numai ale unui marginal nu sînt. Şi, atenţie, scrie despre un clasic al literaturii române. E adevărat, cel mai şugubăţ dintre clasici.

În primul rînd trebuie semnalat că această monografie Creangă este o monografie a operei şi nu a vieţii. Autorul ne spune că are în lucru şi o carte despre viaţa humuleşteanului, din care s-au adunat deja cam două tomuri. Dacă a r