Cu cîtăva vreme în urmă, citeam în presa culturală o mărturisire a lui Nicolae Balotă, care - mărturisesc - mi-a rămas întipărită în memorie. Scriitorul pomenea acolo de fascinaţia pe care sunetele, cuvintele, expresiile limbii franceze au exercitat-o asupră-i încă de mic copil; de faptul că vorbirea acestei limbi îi apărea învăluită într-o aură de mister, distincţie şi eleganţă, că îi impunea printr-o anumită solemnitate ("cînd vorbeşti franţuzeşte trebuie să te îmbraci în frac", suna recomandarea unui prieten de-al tatălui său); în fine, că limba franceză îl fascina prin graţia enigmatică a sunetelor şi, mai tîrziu, prin extravaganţele scrierii etimologice. O asemenea atitudine - mai este oare nevoie să o spun? - dublată de extraordinara erudiţie a cărturarului de mai tîrziu, a condus la o înţelegere superioară a culturii şi literaturii franceze. O incontestabilă dovadă în acest sens o constituie şi volumul recent apărut, Literatura franceză de la Villon la zilele noastre, carte deopotrivă densă şi delectabilă, amestec cu adevărat rar în peisajul cultural actual. La capătul lecturii acestui volum de eseuri toate detaliile autobiografice din articolul amintit mai devreme capătă un înţeles deplin. Biografia şi experienţa de lectură se luminează reciproc, ca într-un joc de oglinzi, şi nu de multă subtilitate este nevoie ca să ne dăm seama că studiile adunate aici au fost scrise cu aceeaşi încîntare cu care copilul de altădată descoperea melodicitatea cuvintelor şi a frazelor franţuzeşti. De altfel un aspect cu adevărat ieşit din comun (prin comparaţie cu mai vechile studii ale lui Nicolae Balotă, de pildă cele foarte cunoscute despre Al. Philippide sau Tudor Arghezi), este aici inserţia autobiograficului, încă un argument, pe lîngă numeroase altele, în sprijinul a ceea ce mi se pare a fi una dintre principalele mize ale cărţii: încercarea de a demonstra că liter