De la Caragiale nu s-a inventat nimic nou" scria în 1928 F. Brunea-Fox, cel pe care Geo Bogza îl considera părintele reportajului românesc şi căruia Tudor Arghezi îi admira "inteligenţa sclipitoare".
Constructivist discret - a publicat o singură carte în timpul vieţii, F. Brunea-Fox îşi câştigase în epocă apelativul de "prinţ al reporterilor", iar reportajele sale extraordinare din mahalaua Bucureştilor interbelici, cele despre leproşii dintr-un lazaret din Delta Dunării sau cele de pe insula Ada Kaleh îl făcuseră pe Ovid S. Crohmălniceanu să constate că, deşi sub semnul vitreg al efemerului, "păstrează o nemaipomenită prospeţime". Secretul constă în poezia care se strecoară pe negândite în reportaje şi într-un simţ extraordinar al...vieţii.
Un singur lucru aş mai spune despre acest scriitor. Obişnuia să declare că nu-l preocupă anul 2000. Şi totuşi...
în numărul 14/2002 al României literare, regizorul Nae Caranfil mărturisea într-un interviu că ideea care a stat la baza scenariului Filantropicii i-a fost inspirată de un articol de ziar. Fără să o spună clar, regizorul lăsa să se înţeleagă că era vorba despre un articol recent.
Reportajul lui F. Brunea-Fox care mi-a atras atenţia are titlul Trustul Cerşetorilor, a apărut în 1932 în ziarul Dimineaţa, şi în 1978 în volumul Reportajele mele (1927-1938) la Editura Eminescu. Mi-a atras atenţia pentru că prezintă numeroase asemănări cu scenariul Filantropicii, deci, implicit, şi cu realităţile din presa ultimilor ani.
Extraordinar este faptul că Brunea-Fox îşi începea reportajul din 1932 mărturisind că în fiecare an publica la ziar un reportaj mai vechi reprodus ad litteram pe considerentul că lucrurile rămăseseră în fond aceleaşi.
Dar să vedem cum arăta "trustul cerşetorilor" în urmă cu jumătate de secol şi care ar fi elementele care se regăsesc (întâmplător sau nu) în cel m
