Cititul şi scrisul este prima poveste de dragoste din literatura română ai cărei protagonişti sînt un critic şi cărţile sale. Nicolae Manolescu, autorul ei, ar putea figura într-un fişier al marilor istorii de amor ale lumii: Criticul şi Cartea. Povestea e cu happy end sau, mai degrabă, este "fără sfîrşit": "O carte nouă este lucrul cel mai frumos care mi se poate întîmpla. Sufletul mi-e vesel, oho, pentru că n-am citit toate cărţile".
Scrisă la persoana I, apărută în colecţia "Ego-grafii", încheiată cu un jurnal din anii 1986-1987 (reluat din Teme), cartea lui Nicolae Manolescu are un vădit caracter autobiografic, memorialistic. Numai că povestea vieţii foşneşte de cărţi citite şi scrise şi acestea sînt adevăratele protagoniste, nu cel care spune eu. Iar dincolo de cărţi, cititul în sine şi scrisul, ca fenomene esenţiale ale unei vieţi, asemenea hranei şi somnului. De aceea Cititul şi scrisul nu se adresează numai iubitorilor de carte şi, în ciuda aparenţelor, nu are un caracter livresc: ca toate poveştile de dragoste autentice conţine aventură, bucurie, uitare, reluări, descoperiri neaşteptate, nopţi nedormite, necazuri, dorinţă, risc. Mai există un semn al autenticităţii: plăcerea formidabilă cu care povestitorul ne ia părtaşi la ceea ce i s-a întîmplat. Este un prim pact al celui care scrie cu necunoscutul care îl va citi.
"Eu şi cărţile mele, în acelaşi apartament, ca un castravecior în oţetul lui". în anii de facultate, în camera mea de doi metri pe trei din Aleea Parfumului nr. 17, am adunat peste 150 de volume, cumpărate de mine, mai ales prin anticariate. Nu-mi amintesc ce haine sau ce pantofi purtam, ori dacă le-am cumpărat eu însumi. Dar cărţile le ştiu, pe absolut toate, ca şi cum aş avea în cap un catalog.
Naraţiunea merge pe convenţia ştiută a memoriilor: cele mai vechi amintiri, copilăria la Rîmnicu-Vîlcea şi la
