În 1978, într-o scrisoare către I.P. Culianu, Mircea Eliade constată că despre anumite lucruri nu se poate scrie cu "obiectivitate": vor sări împotriva ta şi fanii şi adversarii. Comentînd fraza, Alexandra Laignel-Lavastine remarcă, în recenta ei carte, care a stîrnit deja o imensă vîlvă la Paris, Cioran, Eliade, Ionesco. L'oubli du fascisme (Uitarea fascismului), apărută la Presses Universitaires de France, faptul că "savantul sugerează că [...] ar fi devenit imposibil să consideri istoria sub un unghi pozitiv [...]" (p. 488). Sublinierea este a mea. Există în această remarcă o semnificativă glisare de sensuri care ridică un semn de întrebare cu privire la onestitatea ştiinţifică a unei cărţi, altminteri extrem de bine documentată şi scrisă, greu de ocolit de aici înainte în orice dezbatere despre cei trei scriitori francezi de origine română reuniţi, pe copertă, în fotografia lui Louis Monier, în splendida piaţă Fürstenberg din Paris, cu doar un an înainte de scrisoarea lui Eliade către Culianu. Sinonimia "obiectiv"-"pozitiv" pe care o reclamă autoarea cărţii este tendenţioasă. Istoria (şi literară) a pretins dintotdeauna să se întemeieze pe obiectivitate ca pe o interpretare corectă a documentelor, dar asta nu înseamnă, în nici un caz, că a urmărit să ofere o viziune pozitivă asupra faptelor; obiectivitatea implică distanţa critică, nicidecum identificarea ideatică ori emoţională. Altfel spus, cartea Alexandrei Laignel-Lavastine suferă de o tendenţiozitate care îi umbreşte meritele şi, mai grav, îi subminează puterea de convingere. Este ca şi cum, în loc să descrie, denunţă. Ancheta, cum o numeşte ea însăşi, se transformă inevitabil în rechizitoriu; şi ştiinţa, în proces politic.
Premisa însăşi a cărţii este suspectă. "Cum să înţelegem, scrie autoarea la pagina 16, abisul care separă bilanţul deloc complezent pe care îl dresează Ionesco în 1945-1946 (
