Nu va ascund ca am renuntat de mai multe ori la ideea de a scrie acest editorial. Si ca, de fiecare data cand abandonam, simteam, la fel de puternic, imboldul tiranic de a trece peste acea oboseala mentala pe care o acuza, in fata ideilor mari, un spirit rodat in tot felul de circumspectii de coloratura balcanica. Caci, pentru a fi auzit, am invatat, in bolboroseala mea zilnica, sa-mi reprim instinctul de a articula, ferm, ideile nobile: poate din superstitia ca nimeni nu mai crede, cu adevarat, in ceva exterior propriei sale fiinte ori pentru ca nobletea ideilor mari e mereu deturnata de galagiosii motivati sa asocieze maretia vorbelor "sunatoare" cu propria lor persoana. Urechile se acopera instantaneu cu o pelicula fina de ceara in fata unui sunet aristocratic iar plebeul din noi pandeste cu pumnii stransi pata de sos de pe haina scrobita. O "estetica" secreta a discursului cere, in spatiul balcanic, ca adevarul sa fie indus, nu revelat, pentru ca nicaieri nu-i mai tiranica suprematia formei in fata fondului: aici se spun vorbe, iar nu cuvinte, nu exista idei, ci doar interese, nu participam la evenimente ci observam, accidental, ca "se intampla niste chestii". Pana si istoria e nevoita sa curga pe ocolite printre bordeiele noastre, ne trece prin ograda in varful picioarelor, aici, in spatiul tarabelor fara sfarsit, al neseriozitatii ingenue, al crizelor ieftine, al agitatiilor marunte, al linguselilor, contestarilor, pumnilor in piept, al indoielilor, razgandirilor, deturnarilor si furtisagurilor gratioase. Doream de mult sa iau o gura de aer, sa articulez tragismul unei credinte golite de interese, al unui sentiment "gratuit", al unei nazuinte nobile si ma temeam de cei doi mari caini care strajuiesc malurile acestor tinuturi: ipocrizia si vidul. Imi iau, totusi, inima-n piept si-mi asum riscul de a scrie cel mai nechibzuit si mai bombastic articol de pana acum: