Multe din filosofiile politice contemporane se scriu sub exigenţa unei antropologii "mai autentice" decît cea a modernităţii, care este rapid trimisă la colţul tuturor relelor ideologice. Mai ales în polemica dintre liberali şi comunitarişti, unde modernitatea are atîtea nume (atomism, individualism etc.) cîte liste bibliografice. În schimb, corp, limbaj, comunităţi şi zei încarnează plăcerea deconstrucţiei, dar cît şi pînă unde oare? Într-adevăr, filosofia politică în forma ei contemporană nu se mai mulţumeşte de mult cu o estetică a discursului şi cu o claritate a metodei. Ea face politică. Însă, în ciuda militantismului ei nuanţat, o întrebare rămîne clasică: cît de mult coincid fineţea şi rafinamentul filosofic cu decizia politică? Spre exemplu, asistăm din ce în ce mai mult în mediile filosofice occidentale la o tentativă de reanimare juridică, fără anestezist, sub forma drepturilor culturale, a unor categorii antropologico-sociale considerate ca fiind esenţiale în definiţia interiorităţii. Se spune că "omul situat" valorează mai mult decît "substanţa conştientă de sine" a modernităţii. În acest context, drepturile omului sînt scoase din nou în spaţiul public. Se încearcă din răsputeri un relookage cultural sub forma drepturilor culturale, care sînt adeseori reduse sau confundate cu drepturile minorităţilor. În ciuda neînţelegerii asupra referinţelor, subiectul este la modă şi nuanţat în toate sensurile. Cu greu însă am putea defini un drept cultural şi cu încă mai multă greutate am putea găsi o referinţă juridică explicită şi coerentă în convenţiile internaţionale. Colocviul Politici şi drepturi culturale ce s-a desfăşurat în mai 2002, la Fribourg, a luat în mod deschis apărarea drepturilor culturale, militînd chiar pentru o soluţie internaţională, sub forma unui protocol al drepturilor culturale. Argumentele nu au fost întotdeauna un exemplu de rigurozi